„Mi-ați ieșit din bârlog, câinilor?”

În toamna anului 2011, l-am vizitat la domiciliu pe președintele de atunci al colhozului din Recea, Tudor Barbăroșie, care mi-a spus că partizanii din pădure l-au urmărit peste tot și i-au aruncat peste poartă scrisori care-l îndemnau să lase slujba la străini și să revină de partea poporului. Menționez că Barbăroșie se trăgea din oameni simpli, fiind și el un prizonier al ocupanților. Iar amenințările tot mai clare pe care le primea din pădure au avut un impact negativ asupra soției sale, care era gravidă și astfel a pierdut sarcina.

Pe 27 februarie 1950, Armata din Pădure l-a condamnat la moarte, prin sentință, pe Vasile Cheptene, primar de Recea, în anii precedenți, și alcătuitor de liste cu familiile propuse pentru deportare. De altfel, Spiridon Magari se adresase acestuia de mai multe ori, rugând să fie exclus din „lista neagră”. El a scris și un demers oficial către autoritățile raionului, care se păstrează până astăzi. N-a urmat însă niciun rezultat, deoarece Vasile Cheptene îi datora bani lui Spiridon. Astfel, într-o seară, când tocmai organizase o petrecere în casa sa, Cheptene a fost chemat afară. Când și-a văzut vizitatorii, a strigat la ei: „Mi-ați ieșit din bârlog, câinilor? Vă trimit acum în Siberia!”. Drept răspuns, a primit două focuri în piept… de la cei care îi hotărâseră deja soarta.

„Nu mă dau în mâinile lor, bade Scridoane!”

A venit și ziua de 23 aprilie 1950, când se sărbătorea Paștele Blajinilor. În ajun, Spiridon Magari a intrat în sat, împreună cu Nicolae Cheptene, pentru a-și pomeni tatăl, care fusese ucis de Securitate. Însă spre dimineață, aflându-se într-o casă conspirativă, au simțit că sunt urmăriți de securiști. Au ieșit în grabă, furişându-se, și s-au îndreptat spre Greblești, dar au fost ușor observați în golul primăverii. A pornit o luptă inegală între părţi, care s-a întins pe mai mulți kilometri, în direcția retragerii luptătorilor. În timpul confruntării, Nicolae Cheptene a căzut eroic cu arma în mâini. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu mă dau în mâinile lor, bade Scridoane!”. În aceeași zi, Spiridon Magari a fost prins într-un ascunziș al unui gospodar din satul vecin, Chirianca.

Imediat după ce fusese prins, Spiridon Magari a fost maltratat în cel mai barbar mod. Mai întâi a primit zeci de lovituri de cizmă ostășească din partea securiștilor. Apoi a fost transportat la Bravicea – centru raional pe atunci, unde a fost bătut cu lanțugul de metal. Fiind pe jumătate viu, pe jumătate mort, după tortura la care a fost supus, a fost forţat să iscălească nişte hârtii, precum că anume el a organizat grupul de combatanți, care l-au executat pe fostul primar, Vasile Cheptene. A fost judecat în același stil sovietic, la tribunalul militar al districtului Odesa, fără a i se acorda dreptul la apărare, fără martori și alte proceduri strict necesare într-o justiție normală. Pe 14 iulie 1950, i-a fost pronunţată sentința sub parafa „strict secret”: moarte prin împușcare.

Grațiat cu forța şi trimis în Siberia

Însă Spiridon Magari a reușit să rămână viu chiar și după un astfel de verdict. Izolându-l pentru câteva săptămâni în cea mai adâncă temniță din Chișinău și amintindu-i zilnic că își trăiește ultimele clipe, gardienii îl constrângeau mereu să scrie cerere de graţiere. Ideea era că, de fapt, cu doar câteva luni înainte, Moscova anulase pedeapsa capitală, cu ocazia victoriei sovietice asupra Germaniei naziste. Astfel, pentru a fi iertaţi, condamnaţii trebuiau doar să solicite în scris acest lucru. Deşi Spiridon nu se grăbea să-și ceară iertare de la un stat criminal, în cele din urmă a fost forţat totuşi să semneze cererea.

Cine a stat măcar un an în pușcăriile sovietice pe timpul lui Stalin și Beria poate fi considerat un om cu psihicul deformat. După grațiere, însă, Spiridon a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Mai întâi a lucrat în minele de cărbuni din Vorkuta, apoi – la extras minereuri prin toată Siberia, inclusiv la Norilsk și Magadan, la tăiat păduri, la construcții de baraje în Bratsk şi alte localităţi. Munca acestor oameni umiliţi şi batjocoriţi se număra printre „marile realizări ale socialismului”, anunţate cu mare pompă de propaganda sovietică.

Întâlnirea în lagăr cu Pan Halippa

Deținuții închisorilor de munci silnice erau considerați drept cei mai periculoși membri ai societății, fiindu-le încălcate drepturile elementare ale omului. Eroului nostru, bunăoară, i-a fost interzisă corespondența timp de cinci ani şi astfel familia sa nici nu ştia dacă el mai este în viaţă. În același timp, condamnaţii erau ținuți în fiece lagăr, nu mai mult de un an, pentru „a nu prinde rădăcini, spre a influența personalul de pază”, după cum se arăta în instrucțiunile Gulagului. Așadar, în cele două decenii de detenţie, Spiridon Magari a schimbat tot atâtea lagăre. În unul dintre ele, el s-a întâlnit cu Pan Halippa, despre care, după ce s-a întors acasă, îşi amintea cu un respect deosebit.

Paradoxul sovietic a făcut și alte figuri în cazul acestei familii. De pildă, nepotul lui Spiridon din partea fiicei, Olga, Andrei Slănină, care astăzi este specialist în istorie și un bun prisăcar, în anii ’80, făcând armata în trupele sovietice de interne, a păzit deținuții în una dintre pușcăriile prin care a trecut și bunicul său…

Familia Magari după eliberarea lui Spiridon

Salvată din trenul morții, Ana Magari a născut peste trei zile un băiețel, pe care l-a numit Mihai și care astăzi trăiește la București. Ceilalți copii ai ei s-au mai aflat câteva zile la Securitatea din Strășeni, fiind apoi duși la mama lor. După aceasta, soția și copiii lui Spiridon, dezarmați în fața unui viitor nedrept și sumbru, au avut puterea de a se impune în fața destinului. Fiii săi au reușit să facă studii superioare, însă numai după ce și-au schimbat numele de familie.

Până astăzi, pe strada Universității din Chișinău, îl mai poți întâlni pe fostul profesor Tudor Basarabeanu, disident politic în timpul regimului sovietic, persecutat pentru naționalism, care figurează și în dosarul Gheorghe Ghimpu – Alexandru Usatiuc. Anume el este Tudoraș, feciorul lui Spiridon și al Anei Magari, cel care a evadat din infernul ce i se pregătea la 7 iulie 1949, strecurându-se printre baionetele roșii. Sub numele nou, a lucrat profesor la Colegiul de Construcții din Chișinău și la alte instituții de învățământ. În 1990, a devenit viceministru al Asistenței Sociale în guvernul Mircea Druc. Același destin, plin de demnitate și iubire de neam, a fost urmat și de frații săi.

După cei douăzeci de ani de munci silnice, Spiridon, erou al Rezistenței armate antisovietice din Basarabia postbelică, a rămas un om cu o profundă demnitate personală. A lucrat mai întâi portar la un cămin studențesc, apoi paznic de noapte la unele instituții din Chișinău. La vârsta de 72 de ani, l-a luat Domnul în Împărăția Sa.