Director al Centrului demografic al Academiei Române, profesor la Universitate, Vasile Gheţău este un bun cunoscător al situaţiei demografice din R. Moldova, a instruit mai mulţi specialişti în materie de demografie din RM. Este una din personalităţile care a participat la editarea Cărţii Verzi a populaţiei în RM, pentru anii 1990-2008.
– Dle Gheţău, cum influenţează criza demografică asupra întregului continent european?
– Situaţia demografică a întregului continent european este din ce în ce mai preocupantă pentru clasa politică, pentru guverne, pentru opinia publică. Marea preocupare, la nivelul Comisiei Europene, este cea a îmbătrânirii demografice, a creşterii proporţiei populaţiei vârstnice în tot spaţiul UE. Această creştere continuă nu poate fi stopată şi necesită implicaţii de natură financiară. E vorba de asigurările sociale, pensii etc. Practic, au apărut fisuri foarte mari în bugetele asigurării sociale, inclusiv în ţările dezvoltate. S-au creat dezechilibre majore, chiar deficit, în multe ţări. În prezent, toţi caută soluţii. De exemplu, în Franţa a crescut vârsta de pensionare. Evident, aceste acţiuni stârnesc mişcări sociale.
– Apropo, când UE a pus pentru prima dată problema situaţiei demografice?
– Problema situaţiei demografice în UE a fost pusă pentru prima dată oficial de către Comisia Europeană în 2005. Acest lucru n-a fost întâmplător. Să nu uităm că, în 2004, în UE au intrat şi ţări din spaţiul ex-sovietic, care aveau grave probleme la capitolul demografic. În 2005, Comisia de la Bruxelles a elaborat Cartea Verde a ţărilor membre ale UE. Situaţia demografică a ţărilor din spaţiul UE este atât de complicată şi îngrijorătoare, încât ar fi nevoie de o acţiune comună la nivelul Comisiei Europene. Dacă urmărim răspunsurile guvernelor de atunci, toate au spus că nu este nevoie de o abordare comună. Au fost diverse motivaţii. Cu alte cuvinte, Bruxellesul n-a putut lua o poziţie comună. Tot ce a ieşit pozitiv din această tentativă a fost alocarea de fonduri pentru cercetarea demografică, din fondurile comunitare. S-a creat o stare de aşteptare, timp în care s-au acumulat mai multe lucruri negative. Părerea mea e că poziţia Comisiei Europene se va schimba în următorii ani, pentru că evoluţiile negative din ţările ex-comuniste care fac parte din UE la ora actuală încep să se extindă şi în ţările dezvoltate. Deja în ultimii doi ani a fost o scădere a populaţiei în Italia şi Germania. În Germania au început să fie luate o serie de măsuri. Angela Merkel e un om de acţiune şi are o forţă politică mare. În acest cadru general, ţările din spaţiul central şi est-european au avut şi au o situaţie demografică rea, doar cu câteva excepţii. Excepţiile se cheamă Polonia, Cehia şi Slovacia, care au o scădere naturală minimă. Celelalte se află într-un veritabil dezastru demografic. E vorba de Ţările Baltice, România, Bulgaria şi, într-o măsură mai mică, Ungaria.
– Numai sărăcia a provocat scăderea natalităţii?
– După ’89, ’90, natalitatea a scăzut peste tot. Iar creşterea mortalităţii a survenit dintr-o sumă întreagă de evenimente, factori specifici tranziţiei. E vorba de o scădere a nivelului de trai, de apariţia şomajului, stres şi de o scădere a calităţii asistenţei medicale în ţările respective. Mai puţin în Polonia, Cehia, Slovacia. Pentru că în aceste ţări reformele structurale cele mai importante au fost rapid instalate. Au fost doi-patru ani de criză economică, apoi ele şi-au revenit, iar creşterea economică a însemnat un transfer automat de calitate a vieţii. Nu ştim cât de important a fost rolul factorului psihologic, alături de cel strict material. În schimb, putem vedea rolul factorilor sociologici în evoluţia natalităţii în toate ţările. Avem în faţă un fenomen cu o determinare mult mai complexă, în care nu factorul economic a fost primordial, ci cel psihologic, şocul schimbării, incertitudinea etc. Cuplul a fost derutat. A dispărut un sistem unde erau alocaţii, fie aveau salariu stabil, şi a apărut un alt sistem, foarte fragil. De aici – şi această alunecare veritabilă a natalităţii. Dacă ne referim la R. Moldova şi România, acestea au cunoscut până în anul 2000 un grad de deteriorare dintre cele mai ridicate. A fost vorba de o scădere a natalităţii, de o creştere a mortalităţii. În materie de natalitate suntem pe acelaşi plan: 1,3 copii la o femeie. Dar speranţa de viaţă între cele două ţări e diferită.
– Care e situaţia demografică în R. Moldova?
– Anual, R. Moldova pierde circa 8 mii de cetăţeni, ceea ce este echivalentul a patru-cinci sate cu o populaţie medie. În 2009 s-au înregistrat 42 mii de decese şi circa 39 de mii de naşteri. Diferenţa e de 3 mii doar în proces natural, fără să luăm în considerare emigrarea. Dar până în 2009 decalajul a fost mult mai mare. Ce ne aşteaptă pe noi în următorii ani, începând din 2015, când în vârsta de mariaj va veni generaţia anilor ’90? Acum, în vârsta mariajului intră tinerii care s-au născut la sfârşitul anilor ’80, când am avut o creştere considerabilă a natalităţii, având peste 90 mii de naşteri. Astăzi numărul naşterilor s-a micşorat aproape de trei ori. Iar în 3-4 ani de zile va intra în vârsta matură pentru mariaj generaţia anilor ’90 şi atunci se va resimţi şi mai mult criza despre care vă vorbim.
– Ce se poate face?
– Dacă cineva cunoaşte răspunsul la această întrebare, nu numai că ar primi Premiul Nobel, dar ar fi şi un erou naţional. Orişice intervenţie – chiar şi una foarte inteligentă care ar fi preluată astăzi de guvern – va aduce rezultate abia peste vreo 25 de ani. Or, guvernanţii, în aproape toate ţările, sunt preocupaţi de durata mandatului, stabilitate pentru patru ani de zile şi apoi promisiuni pentru încă un mandat. Nimeni nu spune că a venit azi la guvernare ca să asigure creşterea demografică peste 25 de ani. Trebuie să avem o viziune pe termen mediu şi lung, nu pe termenul mandatului. O soluţie pentru redresarea fertilităţii este elaborarea unei strategii naţionale în domeniul dezvoltării populaţiei, care să fie agreată de toată clasa politică.
– Ce ţară ar putea servi drept exemplu la acest capitol?
– Eu cunosc situaţia din Franţa. Această ţară are o politică familială excepţională, începută în anii ’50, pusă la punct în timp, modificată. În mod paradoxal, ponderea cea mare nu o au alocaţiile în bani. Acolo sunt servicii şi prestaţii pentru copii, creşe, grădiniţe, şcoala maternală, vacanţe plătite, facilităţi la chirie. E singura ţară din lume unde impozitul pe salariu depinde de numărul şi de vârsta copiilor. Dar, paralel a existat şi cercetare ştiinţifică extraordinară. Un rol important au jucat şi mijloacele de informare în masă. Luaţi ziarele franţuzeşti, urmăriţi terminologia care o folosesc, este impecabilă. În schimb, ziarele româneşti şi din altă parte spun o groază de prostii. Presa de acolo a fost învăţată cum să abordeze corect problema.
– Dle Gheţău, vă mulţumim pentru timpul acordat.
