Pe acești cititori îi rog să nu citească rândurile de mai jos, fiindcă nu vreau să le stric inima. Pe ceilalți îi invit să citească în continuare și să încercăm împreună să ne privim pe noi înșine cu alți ochi, mai critici.

Că noi, moldovenii, nu suntem chiar cei care ne credem, ne-a spus-o aproape cu trei sute de ani în urmă, Dimitrie Cantemir. Nu, el nu și-a hulit neamul din care a ieșit: pur și simplu, el a înțeles altfel dragostea de neam – ne-a spus în față, necruțător, adevărul, pentru a lua aminte și a le înlătura pe cele rele din psihologia și comportamentul nostru. Au trecut atâția ani de atunci, dar defectele ne-au rămas aceleași. Ba mai mult chiar – s-au înmulțit. Haideți să le luăm pe rând și unde voi greși, îndreptați-mă, că nu cu ură scriu aceste rânduri, ci cu durere și speranță.

Am creat despre noi un mit în care credem la modul serios

Țin să fac din start o precizare de ordin terminologic. Folosesc termenul „moldoveni” ca politonim, nu ca etnonim, și fac precizarea pentru cei care vânează inconsecvențele mele politice și ideologice. Când zic „moldoveni”, mă refer în special la românii din actuala Republică Moldova, și nu la toți românii, fiindcă vorbind despre unele lucruri mai puțin plăcute, nu vreau să generalizez, deși uneori n-aș greși, dacă aș face-o. Așadar, ne place nouă, moldovenilor, să credem despre noi că suntem un popor harnic și blând, răbdător, talentat și că toate belelele ni se trag de la așezarea noastră în calea tuturor răutăților, de la faptul că ne-a dat Dumnezeu vecini răi și șovini, care ne-au furat teritoriile, limba, istoria și demnitatea națională. Cu alte cuvinte, ne-am creat cu mâna noastră un mit în care am început să credem la modul serios și sincer. Cu vreo zece ani în urmă, când am ieșit în stradă să facem „revoluție” și am pus bazele luptei „de renaștere națională”, principala teză aceasta era: străinii sunt vinovați de toate, iar noi suntem un popor martir, numai bun de pus la icoane. Străinii ne-au răstignit limba și alfabetul, ei ne-au otrăvit pământurile, ei ne-au ocupat locurile de muncă cele mai bune, ei ne-au închis bisericile și ne-au pângărit cimitirele, ei ne-au amputat memoria istorică și alte lucruri de acest fel care ne încălzeau inima și ne înălțau în ochii noștri proprii. Mult timp am crezut și eu în unele din aceste „motivații istorice”, iar în unele mai cred și acum. În adâncul inimii însă îmi dau seama că nu am dreptate. Sau că nu am întru totul dreptate.

Mult lăudata noastră hărnicie este un mit

Fiindcă, ce înseamnă, în definitiv, un popor harnic? Dacă analizezi nepărtinitor felul nostru de a munci, te convingi că mult trâmbițata noastră hărnicie este de fapt un mit. Un mit pe care l-au creat poeții, scriitorii, cântăreții și organele de agitație și propagandă ale partidului comunist. Decenii la rând, moldoveanului i s-a cultivat imaginea unui plugar înfrățit cu soarele și ciocârliile, un „frate al pământului”, surprins veșnic în aceeași poziție: cu picioarele înfipte în glie și cu fruntea sprijinită de cer. Reportajele lirice despre hărnicia moldoveanului care, oriunde lucra – la culesul frunzelor de tutun sau la ciorchinii ce scânteiază la soare -, lucra poetic și cu nețărmurită plăcere, au contribuit și ele la crearea acestui mit. Prin creața trandafirie a mitului nu se vedea că de fapt moldoveanului nostru nu-i era a lucra pe „câmpurile natale” cum nu-i era câinelui a linge sare. Lucra de mântuială, de unde și vorba despre „arta prășitului” la moldoveni: „negru peste verde, zvenevoiul nu vede”. O altă zicătoare – a lucra ca la colhoz, caracterizează nu atât atitudinea noastră ideologică față de această formă de muncă în comun, cât atitudinea noastră în general față de muncă: și acasă se lucra și se mai lucrează ca la colhoz. „Ca la colhoz” se lucrează și astăzi peste tot: și în știință, și în cultură, și în politică, și în literatură, și în afaceri: negru peste verde, șefu’ nu ne vede.

Și iată că acest „popor harnic”, în ultimii 50 de ani tot stând cu picioarele înfipte în glie și sprijinind cu fruntea cerul, a mai achiziționat o trăsătură națională: s-a învățat să fure. A fura de la colhoz nu era un păcat, ci o cinste și chiar o datorie de onoare. Popor creștin de 2000 de ani, care cunoștea cele 10 porunci, una dintre ele e „să nu furi”, astăzi a făcut din furat o meserie. Dacă ieri se fura numai de la colhoz, acum se fură de peste tot. Satele sunt terorizate de fiii și fiicele acestui harnic, blând și pașnic popor: se fură fără milă de la vecini, de la rude, de la tineri și de la bătrâni tot ce pică – păsări, animale, ceapa și cartofii de prin grădini, un braț de lemne lăsate peste noapte la poartă etc.
Cât de harnici suntem, am văzut de când cu repartizarea cotelor de pământ. Sate întregi nu vor să ia pământ, se trag înapoi în colhoz ca puii sub cloșcă, se vaicără că n-au cu ce lucra pământul, că statul nu le dă tractoare și motorină și că mor de foame. Sate întregi devin pustii, tineretul pleacă la oraș, iar bărbații – la câștig în Rusia. Acest plecat la câștig nu este o dovadă a hărniciei noastre. Îl ascultam cu amărăciune mare în suflet pe un bărbat care-mi povestea cu mândrie națională că la Moscova, unde lucrează la un „barin”, rușii îi laudă pe moldoveni pentru hărnicia lor. Un popor harnic ar lucra la el acasă, dar nu ar umplea Moscova, purtând hârdăile mafioților ruși. Niște oameni harnici și cu mâini de aur n-ar trăi în case dărăpănate, cu prispele râmate de porci, n-ar arunca gunoiul în drum, la poartă. De unde am învățat aceste năravuri? Și oare nu avea dreptate „jandarmul român” care-i mai ardea câte una la ceafă moldoveanului nostru „harnic” care nu dorea să „dea puțul cu var”? Dar de ce noi, acest „popor harnic”, am lăsat în multe sate cimitirele într-un hal fără de hal, fără garduri și am făcut din ele toloacă pentru vite? Cine ne-a furat „memoria istorică” când lăsam caprele să pască pe morminte?

Suntem miorlăiți, dar zicem că suntem mioritici

Avem noi, moldovenii, un fel miorlăit de a vedea viața. În limbaj cult această „filozofie” o numim mioritism. Când nu dorim să spunem că suntem leneși, răi, nepragmatici, cu imaginația leșinată, cu gândirea rectilinie, spunem că suntem mioritici sau balcanici. Și iarăși dăm vina pe istorie: că suntem un neam obosit de istorie, că am fost așezați de Dumnezeu în calea tuturor răutăților, că străinii ne-au furat conștiința națională și alte povești de acest fel.

Filozofia națională a miorlăitului este exploatată din plin: poți vedea venind la primărie o țărancă desculță, care plânge că nu are un ban în casă și moare de foame, dar de fapt are ograda plină cu păsări și animale, are și un ban strâns. Ne căinăm că nu avem ce mânca, dar când vine vorba de o petrecere – încărcăm mese cu etaje de mâncăruri scumpe. Îi facem pe ruși „porci”, dar mâncăm semințe și la poarta bisericii; scările de la blocurile din orașe unde locuim numai noi, moldovenii, le-am transformat în veceuri publice, iar pereții sunt plini cu măscăreli, scrise și în limba română. Îi blestemăm pe guvernanții mafioți, dar în ziua alegerilor chefuim cu geamurile închise și nu mergem la votare: ne plângem că firmele din Chișinău sunt pline de ruși, dar noi ne ducem să lucrăm în Rusia și tot așa mai departe. Miorlăim că rușii, evreii, ucrainenii de la noi sunt uniți, țin unul la altul și se ajută, iar noi când vedem că un moldovean de-al nostru a luat-o înaintea noastră, îl turnăm la „organe” și îl calomniem pe toate drumurile; ne miorlăim că, comuniștii ni l-au furat pe Dumnezeu, dar duminica, în loc să mergem la biserică, jucăm „caziol” la umbră, la o sticlă de votcă și înjurăm de cele sfinte – „zăii… mă-săi ei de viață”. Miorlăim ca să ne ascundem lenea și dăm vina pe alții: nu ne băgăm în afaceri, fiindcă „mafia a ocupat totul”; scriitorii nu publică, pentru că nu găsesc sponsori; ziariștii scriu prost, fiindcă n-au subiecte; copiii nu intră la facultate, deoarece nu avem bani pentru mită; nu luăm pământ, pentru că nu avem cu ce-l lucra ș.a.m.d. Dacă ar fi să le crezi pe toate acestea, iese că noi suntem niște îngeri luminoși, iar toți în jurul nostru sunt diavoli negri.

Mulți mă vor învinui pentru aceste rânduri

De la creștinism am învățat numai cât ne trebuie nouă – toate-s în voia Celui-de-Sus, dar uităm că tot noi am mai făcut un proverb – Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune. Și uite că stăm cu traista goală, de Dumnezeu ne amintim din Paști în Paști, miorlăim filozofic că suntem obosiți de istorie.

Știu: mulți nu vor fi de acord cu cele scrise. Mă vor învinui de câte-n lună și-n stele. Vor aduce și argumente. Admit, poate n-am dreptate, dar hai să discutăm. Vom publica cu plăcere și alte puncte de vedere. Hai să nu ne cruțăm, să nu miorlăim, să nu fim ipocriți și să vorbim despre noi așa cum suntem, nu cum am vrea să fim.

Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000