Cu dragoste şi ură, între Est şi Vest

 Mi-au spus că vor scoate o ediţie specială, cu articole scrise de jurnalişti din toate cele 15 state care acum două decenii mai erau parte a Uniunii Sovietice… Iniţial, mi-a părut simplu să scriu despre „o lume de 20 de ani”, vorba poetului, mai ales că e o etapă istorică pe care am trăit-o, nu am citit-o. Apoi mi-am dat seama că, oricât de mică ne-ar fi ţara, evenimentele au fost multe şi încurcate, şi greu de explicat în spaţiul devenit, brusc, mic oferit de colegii letoni. Apoi…

Apoi am realizat că fac un articol trist. Pentru că nu mă pot lăuda cu ceea ce, probabil, s-ar putea lăuda letonii, lituanienii sau estonienii. (Asia Mijlocie, recunosc, mă interesează mai puţin…) Căci la Chişinău, când vine vorba de Independenţă şi (non)realizările pe care le-am înregistrat la cea de-a cincea, a zecea, a cincisprezecea sau, iată, deja a douăzecea aniversare a R. Moldova ca stat suveran de sine stătător, aproape de fiecare dată este invocat exemplul Ţărilor Baltice. În virtutea unei asocieri istorice, obişnuim să credem că şi noi – asemenea celor trei „republici-surori” care, în 1940, deveniseră parte a Uniunii Sovietice în urma ciopârţirii Europei de către autorii criminalului Pact Ribbentrop-Molotov – ne-am aflat la aceeaşi linie de start în august 1991. Doar că finişul a fost şi mai este diferit. Astăzi, după 20 de ani de la căderea Imperiului sovietic, Letonia, Lituania şi Estonia sunt membre ale Uniunii Europene şi, orice ar zice euroscepticii baltici, acesta e un final mult mai fericit decât starea de suspans în care continuă să existe R. Moldova.

Şi în 2011, în plin secol 21, ţara mea se zbate între Est şi Vest, luptând cu propriul trecut comunist, care nu vrea s-o elibereze, şi astfel luptând cu sine însăşi. De aceea, tot ce pot să-i doresc în ajunul celei de-a 20-a aniversări de la proclamarea independenţei e să se rupă de acest trecut şi să aibă parte de MULŢI ANI! ŞI TOŢI ÎN EUROPA! Căci, oricât aş urî-o, o iubesc enorm!

P.S. Articolul integral poate fi citit mai jos. Ştiu, sunt lucruri pe care le cunoaştem cu toţii. Dar încercaţi să le citiţi cu ochi de… letoni.

Republica Moldova: 20 de ani de luptă cu sine însăşi

Uneori îmi pare că ţara mea e ca o femeie care se teme să iubească…

În Moldova ultimilor 20 de ani, teoria potrivit căreia istoria se mişcă în formă de spirală se pare că a prins rădăcini mai adânci ca oriunde. Căci, de fiecare dată când credeam că am reuşit să ne rupem de trecutul sovietic, ne pomeneam cu câţiva ani-lumină în urmă, iar atunci când ziceam că am scăpat de comunism, reveneam la el într-un soi de ritual aproape religios. Şi totuşi, la 27 august, Republica Moldova va serba 20 de ani de Independenţă. Ce am reuşit şi ce nu am reuşit? Mă voi opri doar la câteva aspecte…

Limba, Independenţa şi greşelile fatale ale anilor ’90…

Ne-am declarat Independenţa la 27 august 1991, după câţiva ani de adevărat avânt popular, în care ne-am cerut dreptul la limbă, alfabet şi istorie. Aşa cum, în timpul URSS, procesul de deznaţionalizare fusese foarte puternic şi în Moldova sovietică, abia la sfârşitul anilor 1980 mulţi dintre noi au aflat că la 28 iunie 1940 teritoriul României aflat între Prut şi Nistru – actuala Republica Moldova – a fost ocupat, şi nu eliberat de tancurile sovietice; că limba „moldovenească” este, de fapt, româna, doar că transcrisă, la indicaţia lui Stalin, cu litere chirilice; că şi din punct de vedere etnic moldovenii sunt români, iar cei care nu au dorit să accepte noua Putere au putrezit în Siberia.

Dintre aceste teme majore ale istoriei neamului, subiectul nr. 1 a fost lupta pentru Limba Română şi alfabetul latin, firesc, al acesteia. Astfel că, astăzi, putem spune că Independenţa RM a fost, de fapt, câştigată doi ani mai devreme, la 31 august 1989, când (încă) Sovietul Suprem, organul legislativ al RSSM, a decretat limba română cu alfabet latin drept limbă de stat a ţării. Se făcuse o dreptate istorică, iar adevărul istoric ne mobilizase la luptă. Însă, după 1991, ne-am ciocnit cu toţii de realitatea unei vieţi statale, politice şi economice, care trebuia dusă pe cont propriu. Şi nu era simplu. Simplu a fost să găseşti vinovatul pentru toate necazurile – acelaşi adevăr istoric.

Parlamentul care a votat Declaraţia de Independenţă a căzut, măcinat de problemele economice ale ţării, de declanşarea războiului de la Nistru şi de intrigile deputaţilor neocomunişti, autointitulaţi „agrarieni”. Anume ei, foştii preşedinţi de colhozuri şi şefi de ferme de vaci, au venit cu o majoritate covârşitoare în Parlamentul anului 1994. E o perioadă de care îmi amintesc destul de vag, şi totuşi, cred că tocmai atunci Moldova a început să intre în beznă, iar repercusiunile acelor timpuri le mai simţim şi astăzi. Căci tocmai atunci în ţară s-a instaurat Sărăcia, iar odată cu ea – o adevărată îndobitocire a maselor. Tocmai agrarienii – în timp ce transformau în averi personale 90 la sută din granturile şi creditele internaţionale care abia începeau să vină în Moldova – plăteau pensiile în galoşi şi, totodată, acreditau ideea că „nu contează limba vorbită, contează ce e pe limbă”. Şi pentru că „nu contează”, au oferit statut de autonomie unei părţi a republicii locuită compact de găgăuzi, un popor turc creştinat, apoi rusificat, stabilit de peste 200 de ani în Moldova, şi ne-au băgat ţara în Comunitatea Statelor Independente, de unde nu putem ieşi nici azi. Iar cel mai grav lucru pe care l-au făcut este repunerea în legalitate, în 1994, a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Anii 1990 au fost o epocă a greşelilor, probabil, pe tot teritoriul fostei URSS. Nicăieri lumea nu prea ştia să guverneze de sine stătător. Şi totuşi, se pare că doar moldovenii au reuşit performanţa de a reanima legal şi cu acte în ordine un partid comunist care să continue ideile partidului comunist sovietic. L-au reanimat atât de bine, încât în alegerile parlamentare din 1998 a luat 40 din 101 mandate, iar în scrutinul din 2001 a preluat puterea cu 71 de deputaţi. A început epoca Voronin. Opt ani de dezmăţ politic, care se trag din anii ’90…

Anii 2000, „noi” versus „ei” şi geopolitica electorală

Aşadar, în timp ce fostele „colege baltice”, dar şi mai multe ţări ale fostului lagăr socialist, îşi mobilizau toate forţele pentru a accede în UE, ţara mea intra în mileniul trei cu o guvernare comunistă la toate nivelurile. Comuniştii au reuşit să vină la putere, promiţându-i unei populaţii adusă la disperare de sărăcie că o va readuce în „raiul sovietic” – fără a-i spune însă că acest rai nu mai există – şi că va fi mai aproape de Moscova, decât de Bruxelles. Şi dacă în cazul primului angajament eşecul era evident din start, pe cel de-al doilea ei şi l-au ţinut pe durata celor două mandate de guvernare. În anii 2001-2009, Puterea comunistă a RM a fost cel mai fidel exponent al Kremlinului în propria ţară, chiar şi atunci când părea că relaţiile moldo-ruse nu erau la înălţime. Ca şi în 1940, cei care nu erau de acord cu o asemenea abordare erau trataţi drept duşmani ai statului şi poporului – cu excepţia deportării în Siberia, ce-i drept… Totodată, în aceiaşi opt ani, Chişinăul oficial a fost autorul celor mai ample şi mai dure campanii antiromâneşti.

Cu o regularitate aproape paranoică, liderul comunist Vladimir Voronin ieşea la televizor pentru a face declaraţii împotriva statului şi a poporului român – şi asta, în timp ce tot mai mulţi moldoveni se autoidentificau drept români, solicitând redobândirea cetăţeniei române care în 1940 le fusese retrasă părinţilor sau bunicilor lor; intelectualitatea naţională era conectată la procesul cultural-ştiinţific din România, iar Bucureştiul, în pofida tuturor atacurilor care veneau dinspre Chişinău, se autodeclarase avocatul nr. 1 al Moldovei în apropierea de UE. De fapt, contradicţia „România-Rusia” a caracterizat toţi aceşti 20 de ani de existenţă ai RM. Dacă Mişcarea de eliberare naţională de la sfârşitul anilor ’90 a reunit sute de mii de oameni sub stindardul regăsirii entolingvistice a moldovenilor-români, guvernările ulterioare au exploatat în funcţie de propriile ideologii şi, mai ales, interese geopolitice şi economice acest fenomen. Cireaşa de pe tort au pus-o tot comuniştii: pe timpul lor, patriotismul în Moldova a fost definit clar ca „iubire de Rusia şi ură faţă de România”. Respectiv, celor pe care îi iubeam li s-a permis acces liber în spaţiul economic, dar şi informaţional al ţării – nicăieri, probabil, pe teritoriul fostei URSS businessmenii ruşi nu au reuşit să privatizeze atâtea întreprinderi ca în Moldova; şi nicăieri limba rusă nu se simte atât de liber şi nestingherită la posturile de radio şi TV, ca la noi.

Pentru a face şi mai clară separarea între „ei”, patrioţii, şi „noi”, cei care nu eram patrioţi pentru simplul fapt că eram anticomunişti, guvernarea Voronin a purces la crearea unei societăţi civile după propriul „chip şi asemănare”. Au fost create uniuni de creaţie de alternativă – bunăoară, cea a Jurnaliştilor sau a Scriitorilor „patrioţi”; au apărut tot felul de „cluburi de discuţie” ale căror temă principală de dezbateri era „patrioţii şi antistataliştii”; cei care aveau cetăţenie română erau ameninţaţi cu concedierea; au fost constituite mass-media al căror mesaj principal era mesajul… Puterii comuniste. Apropo, din holdingul neoficial de presă al comuniştilor făceau parte şi Televiziunea Publică, şi Agenţia naţională de presă. În istoria RM, aceste două mass-media au fost folosite pe larg de toate guvernările – niciodată însă acest lucru nu s-a întâmplat de o manieră atât de perfidă şi manipulatoare…

„Perfid” şi „manipulator” sunt două cuvinte care pot fi atribuite deopotrivă vieţii politice, economice, administrative, juridice din acea perioadă. Nu a existat domeniu în care „caracatiţa” să nu-şi fi extins tentaculele. Cine nu era cu „ei” era împotriva „lor”. Pentru oamenii cu mintea trează era evident că tot acest front ideologic nu servea decât paravan pentru rezolvarea unor interese economice majore – comunismul moldovenesc are şanse să intre în istorie mai ales pentru modelul capitalist utilizat pe larg de reprezentanţii acestuia. Exemple sunt cu sutele, dar cel mai răsunător a fost făcut public în decembrie 2009. Atunci, ziarul la care lucrez, TIMPUL, dezvăluia faptul că, în doar un an şi jumătate, fiul preşedintelui comunist al Moldovei, Oleg Voronin, a cheltuit, doar pe parfumuri, accesorii de lux şi vacanţe circa opt milioane USD. Într-o ţară în care o pensie medie abia de atinge 50 de euro…

Aşadar, Moldova încheia prima decadă a secolului 21 săracă şi divizată. Căci, deşi formal comuniştii şi-au propus să consolideze statul, de facto l-au făcut ostaticul a câteva crize severe, la care nu s-au găsit nici azi soluţii.

1. Criza identitară. Moldovenii ca naţiune civică nu există. Există români, ruşi, găgăuzi, ucraineni care locuiesc în Republica Moldova, fiecare identificându-se cu patria sa etnico-istorică. Astfel, azi în Moldova mai fiecare are – sau îşi doreşte – o a doua cetăţenie. Totodată, nu s-a reuşit integrarea minorităţilor etnice, ele rămânând enclave rusificate. Criza identitară a creat fenomenul votului etnic şi geopolitic. În toţi aceşti ani, ruşii şi minoritarii vorbitori de rusă au votat partidele proruse şi antiromâneşti, implicit antieuropene, devenind astfel o frână în dezvoltarea democratică a Moldovei. Acest lucru s-a văzut mai ales în ultima campanie electorală pentru alegerile locale, când ruşii şi reprezentanţii minorităţilor etnice – majoritatea locuitori ai oraşelor – au votat masiv pentru candidaţii comunişti.

2. Transnistria. De jure, parte a Republicii Moldova, de facto această regiune separatistă nu e controlată de autorităţi, dar fiind susţinută economic de Rusia, se menţine ca entitate statală. E adevărat că n-a fost recunoscută nici măcar de Moscova, aceasta însă nu-i împiedică pe grănicerii transnistreni să fie cei mai exigenţi grăniceri din lume, atunci când un moldovean vrea să treacă pe la Tiraspol ca să ajungă mai rapid în Ucraina. Pe lista de priorităţi a cetăţenilor moldoveni, Transnistria se află la mare distanţă de teme ca sărăcia, sănătatea sau securitatea personală – pentru mulţi, relaţia cu această regiune se reduce la achiziţionarea, aproape de două ori mai ieftin, a coniacului „Kvint”, produs în capitala republicii separatiste şi care într-adevăr e foarte bun. Mai mult, se fac auzite voci care îndeamnă să renunţăm la acest teritoriu, care ne stă ca o piatră legată de picior, pentru un viitor european mai cert. Este clar însă că viitorul european spre care tindem ne obligă să găsim o soluţie pentru Transnistria care, în caz contrar, ameninţă să fie un nou Kaliningrad, de care Europa nu are nevoie.

3. Migraţia. Este fenomenul care a salvat, dar care poate şi să îngroape Moldova. A salvat-o pentru că banii veniţi din afară au susţinut financiar familiile rămase acasă, respectiv economia. O poate îngropa pentru că mii de astfel de familii nu s-au mai reîntregit, iar zeci de mii de copii au crescut fără a-şi cunoaşte părinţii – plecaţi ilegal, plătind câte 3000-4000 de euro pentru călăuze care să-i ducă pe căi oculte spre Europa, le-a luat apoi ani de zile ca să se legalizeze şi să poată veni acasă. Astăzi, la aeroportul din Chişinău, zilnic pot fi filmate scene cu femei care încearcă să-şi îmbrăţişeze copiii, şi copiii care se feresc de aceste mame. Pentru că nu le mai recunosc…

Secolul 21, necomunist sau deloc

Sunt doar câteva dintre problemele cu care, la 27 august, va serba cei 20 de ani de independenţă actuala guvernare democratică a Republicii Moldova, venită la Putere după un proces electoral dur şi o acţiune de protest similară doar cu cele din 1989 – revoluţia Twitter din 7 aprilie 2009. Două zile mai devreme, Partidul Comuniştilor iarăşi anunţase că a câştigat alegerile parlamentare. Şi „generaţia Independenţei” – cei născuţi între 1989-1991 -, îngrozită de perspectiva a încă patru ani de comunism, a ieşit în stradă pentru a cere: „Nu ne furaţi viitorul!”. Democraţii care, în cadrul alegerilor repetate din 29 iulie 2009, au venit – pentru a treia oară în 20 de ani – la putere s-au angajat să modernizeze Moldova şi s-o aducă în Europa. În doi ani, s-au făcut eforturi mari în acest sens, dar… încă insuficiente. Şi pentru că aşteptarea devine prea lungă, iar sacrificiile nu au fost niciodată un atu al nostru, moldovenii iarăşi încep a se uita în trecut, atrăgând ameninţător spirala istoriei la un punct prin care am mai trecut o dată – sfâşiaţi de aceleaşi contradicţii, între Est şi Vest, ruşi şi români, CSI şi Uniunea Europeană. Ca o femeie care se teme să se rupă de trecut şi să iubească puternic, cu pasiune.

Închei acest articol cu gândul că, poate, ar fi trebuit să-l fac mai tehnic, mai festiv şi mai optimist… Dar chestiile tehnice le găsiţi pe Wikipedia, iar optimismul… peste câteva ore zbor la Rimini, în Italia, acolo unde, de cinci ani de zile, se află mama… Este cea mai optimistă mamă din lume, care în aceşti cinci ani a făcut de câteva ori drumul până la Consulatul Moldovei ca să voteze pentru viitorul democratic şi european al celor rămaşi acasă. Căci, zice ea, secolul 21 va fi necomunist – sau nu va fi deloc – pentru ţara mea.

La mulţi ani, Moldova!