Peste tot se vorbeşte despre trădare, dar îndeosebi la ecranele televiziunilor, unde cei mai solicitaţi sunt trădătorii, mai vechi şi mai noi, ai lui V. Voronin. Moderatorii emisiunilor îi invită în orele de maximă audienţă, le acordă cele mai de cinste locuri în studiouri, îi descoase ca la interogatoriu, până în cele mai intime detalii, în dorinţa sinceră de a afla când, unde şi cum s-a produs misteriosul act al trădării…

Cine sunt trădătorii lui Voronin

De regulă, trădătorii se ţin bine, au tema învăţată de acasă, o legendă greu de combătut, dovadă că trădarea a fost gândită bine şi cu mult înainte de a se produce fizic. Toţi trădătorii, fără excepţie, vor să fie trataţi ca eroi, ei doresc nu, pur şi simplu, să iasă basma curată, ci să iasă eroi, iar dacă nu eroi, măcar victime nenorocite ale unui partid-monstru condus de un lider-monstru… Presa îi ascultă, le oferă cu generozitate timp şi spaţiu, moderatorii, pe neobservate, alunecă pe poziţia trădătorilor şi aproape că uită să mai solicite şi punctul de vedere al celui trădat şi părăsit. Se acţionează după o schemă simplă, primitivă şi deloc onorabilă, deontologică. Aşa s-a procedat în cazul lui Lupu, care a dat startul trădărilor din PCRM, aşa s-a procedat mai apoi – ca să evoc doar cele mai sonore nume! – în cazurile lui Victor Stepaniuc, Vladimir Ţurcan, Zinaida Greceanîi, Igor Dodon… Aşa se procedează şi zilele acestea cu Vadim Mişin. Toţi aceşti trădători ai lui Voronin, care au suficiente păcate pe sufletele lor, apar la ecrane ca un stol de porumbei inocenţi, li se face publicitate non-stop şi nu se încearcă măcar de ochii lumii (ai telespectatorilor) a li se arăta adevărata faţă – de obicei hidoasă, amorală, cinică. În acest context, cred că nu e lipsită de sens întrebarea: cine este mai odios, cel trădat sau trădătorul? Să mergem pe cazuri concrete.

Pe leul mort îl atacă şi muştele

Pe leul mort îl atacă şi muştele, spune o veche înţelepciune. Voronin încă nu e „leu mort”, dar este atacat dur de „muştele” pe care el le-a „clocit” apoi le-a încălzit la sân. Ultimul sondaj confirmă că Voronin cedează poziţie după poziţie. Vreau din start să-l asigur pe cititor că nu am devenit peste noapte un admirator al lui Voronin, dar scriu în această cheie „pozitivă” doar din dorinţa de a rămâne corect faţă de cititori, dar şi faţă de un om politic pe care nu l-am menajat niciodată şi pe care l-am criticat cum niciun alt jurnalist din RM nu a făcut-o. Cum s-ar spune, eu mi-am asumat acest drept de a fi mărinimos şi corect.

Cu Voronin pleacă o întreagă epocă…

Azi, aici şi acum, nici nu plâng, nici nu mă bucur de necazurile care au dat peste Voronin, temutul Voronin de altă dată, atotputernicul adulat de atâţia şi atâţia… astăzi democraţi anticomunişti. Da, epoca Voronin e pe ducă. Timpul îl va pune pe Voronin la locul lui. Istoria are regulile ei de selecţie a candidaturilor sortite uitării, dispreţului şi nemuririi, gloriei postume. Desigur, Voronin nu e personalitate de duzină. Cu toate acestea, Iurie Muntean şi Mark Tkaciuk exagerează vădit când afirmă că personalităţi ca Voronin se nasc o dată la câteva sute de ani. Privită, cum zic savanţii, în plan sincronic şi diacronic, personalitatea lui Voronin este o dramă care ilustrează o epoca – cea a comunismului sovietic. Născut în Transnistria, român după mamă, nepot al unui mare român, Isidor Sârbu, fugit în România de urgia boleşevismului, Voronin se afirmă în Basarabia drept ultimul şi cel mai aprins partizan al renaşterii comunismului. În acest sens, el este drama unei epoci şi a unei generaţii. Despre istorie nu se vorbeşte la modul condiţional, dar ne putem, totuşi, imagina cum ar fi fost şi care ar fi fost calea vieţii lui Voronin dacă nu era anul 1940, când aici s-a instalat odiosul Sistem sovietic.

A crezut (crede) oare sincer Voronin în comunism?

Ca mai toţi oamenii sovietici, Voronin a devenit pas cu pas un şurubel al acelui Sistem, a slujit şi mai slujeşte unui regim care a apus deja de două decenii şi ceva. Nimeni nu va şti dacă, atunci când s-a relansat în politică, Voronin a crezut sincer în leninism şi în ideea că acea epocă mai poate fi reînviată, că URSS poate fi refăcută. Nu exclud să fi fost un calcul cinic al unui om descurcăreţ care a înţeles că pe nostalgia (prostia) maselor (moldovenilor) poţi ajunge şi şef de stat, de două ori consecutiv chiar. Nu cred că Voronin va face vreodată destăinuiri sincere pe această temă. Dar nici nu mai contează… Ştim doar atât: că el a încercat din răsputeri să „tragă la xerox” o epocă criminală, uşor pudrată în stil european, şi că parţial i-a reuşit. Asta e vina istorică a lui Voronin, dar e nedrept să pui această vină numai în cârca lui. Voronin a avut complici, complici pe măsură, talentaţi, odioşi, fără scrupule, fără de care el nu s-ar fi menţinut în fruntea RM timp de opt ani. Acum însă, ce iese? Aceşti gândaci de băligar, marii lui discipoli, complicii lui, care poartă în faţa istoriei o vină la fel de mare ca a lui Voronin, părăsesc corabia, se spală pe mâini, fac conferinţe de presă la care se prezintă drept eroi şi… salvatori ai democraţiei, iar singurul şi unicul vinovat rămâne a fi bătrânul general, la umbra căruia trădătorii au făcut averi…

Trădătorii nu şi-au schimbat năravul

Nu l-m cunoscut personal niciodată pe V. Voronin, nu am stat cu el la o cafea pe tema trădărilor, dar îi înţeleg perfect dezgustul şi frământările… Vorba e că l-au trădat nu străinii, ci acei care i-au ciugulit din palmă, pe care el i-a ridicat şi i-a făcut oameni. Cititorii îşi amintesc, de exemplu, de episodul Dodon, când acesta a fost prins… cu mâna în bugetul Academiei. Sunt sigur că atunci Voronin personal a intervenit şi l-a scăpat de iminenta puşcărie. La fel, îi datorează multe fiecare din marii transfugi – Stepaniuc, Greceanîi, Ţurcan, nemaivorbind de Mişin. Invoc aceste detalii nu pentru a demonstra că aceştia ar trebui să-i fie credincioşi lui Voronin până la moarte – în mod normal, legea trebuie să-şi spună cuvântul. Evoc aceste momente cu un singur scop, şi anume pentru a demonstra cât de odioşi sunt trădătorii din care noi începem a face eroi… (Din cohorta de trădători ai lui Voronin eu l-aş scoate, totuşi, pe Marin Lupu care, abandonând PCRM, nu s-a apucat să-şi facă un propriu partid comunist, ci a pus osul la demolarea regimului comunist.)

Toţi cei fugiţi din PCRM – Stepaniuc, Dodon, Mişin, ca să citez doar aceste nume) nu şi-au făcut mea culpa, nu s-au convertit la democraţie, ci au rămas aceiaşi militanţi bolşevici, antiromâni, moldovenişti înrăiţi, vânători de „unionişti”. Trebuie să observăm că aceştia, de când l-au părăsit pe Voronin, au devenit chiar mai reacţionari decât atunci când erau în PCRM. Care este, aşadar, câştigul societăţii după plecarea lor din PCRM, ce a avut de câştigat democraţia din RM de pe urma trădării lor? De ce ar trebui să-i purtăm de la o televiziune la alta, să le luăm interviuri şi să-i mediatizăm, ce modele propunem noi societăţii, îndeosebi tinerilor politicieni?

Mai există o categorie de trădători

Pe Voronin l-au trădat nu numai foştii colegi şi discipoli, ci şi alţii, care acum nu ies la rampă, dar sunt la fel de odioşi, poate chiar mai dezgustători decât cei enumeraţi mai sus. Mă refer la foştii lui adulatori din presă care, atunci când au simţit că întoarcerea lui Voronin la putere e tot mai problematică, l-au trădat fără regrete şi ruşine… Presa, din păcate, din diferite motive nu a dezbătut acest fenomen. Cred că este absolut necesar să revenim la respectivul subiect fiindcă, repet, de situaţia în care a ajuns astăzi RM sunt vinovaţi nu numai Voronin şi ucenicii lui (trădători), dar şi ziariştii (trădători) care au ciugulit copios din palma celui pe care l-au trădat. Astăzi aceşti campioni ai mizeriei morale şi ai mârlănismului jurnalistic îşi ţuguie buzişoarele spre ţâţa altui mare potentat al vremii, pe care, bineînţeles, îl vor trăda când îi va veni timpul. Aceştia nu trebuie să rămână în afara judecăţii societăţii de azi şi a istoriei de mâine.

Vine un timp când pe oameni nu-i mai despart ideologiile şi doctrinele. Din punctul de vedere strict uman, creştineşte, va veni un timp când nici cu trădaţii, nici cu trădătorii nu vom avea ce împărţi… Până atunci însă ne judecăm unii pe alţii după legile acestei lumi. Astăzi, un lucru e clar pentru mine: dispariţia lui V. Voronin din viaţa politică nu va aduce linişte şi pace în R. Moldova. De ce? Fiindcă, dacă pleacă Voronin, rămân dodoneii lui, mişinii, şelinii, tkaciucii şi celelalte fosile, toate mai periculoase decât însuşi născătorul lor. Dar că născătorul lor e anume Voronin nici nu se discută…