Ce este editorialistul, așadar, dacă nu un „fotograf” mai mult sau mai puțin experimentat, mai mult sau mai puțin obiectiv, mai mult sau mai puțin echidistant și angajat? Fiecare jurnalist decide pentru sine în ce măsură se implică, la modul subiectiv, în alegerea imaginilor, a unghiului sub care acestea sunt filmate… Una din acuzațiile ce i se aduc unui editorialist e „îngroșarea culorilor”.
Când editorialistul depistează țesătura nervoasă, atacată de cancer, el are dreptul, ba mai mult, e obligat să îngroașe culorile pentru ca medicul să o deslușească mai clar. Jurnalistul nu e medic, el poate propune soluții și alina durerile, dar boala se tratează de către guverne, prin intervențiile de rigoare. Așadar, periculos nu este jurnalistul care îngroașă culorile, ci acel care „vopsește” realitatea, acoperă cu flori rănile și-i administrează cititorului calmante și droguri.
Jurnalismul este un câmp minat și eu am acceptat să intru pe acest câmp minat din cauza romantismului acelor timpuri. Era anul 1997, flăcările mișcării de eliberare națională se stinseseră, idealurile pentru care luptaserăm în 1988-1991 începuseră să fie declarate antistatale și eu eram convins că locul meu este pe prima linie a frontului, iar prima linie a frontului era presa. Tinerii jurnaliști de azi trebuie să știe că în 1997 unii din generația mea mai păstrau o brumă de romantism și idealism, pe atunci noi chiar că ne mai gândeam la „neam și țară”, mai făceam câte ceva fără bani, „în numele cauzei”.
(fragment din cartea „Groapa cu lei”)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
