„Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?”

Luni

Soare. E dimineață și miroase a soare.

Este ora 7. Căminele sunt goale, studenții dorm. Săptămâna aceasta avem vacanță.

Ies la alergat. În căști Snow Patrol îmi împărtășește o poveste de dragoste. Mă iau fiorii, vreau să mă îndrăgostesc.

Așa sunt eu. Simt muzica. Trăiesc muzica.

Intru în magazin și cer o sticlă de apă plată. Tanti de după tejghea îmi întinde sticla și mă întreabă dacă sunt moldoveancă. „Moldoveancă de peste Prut” îi răspund eu. Îmi spune că m-a cunoscut după accent. Heh accentul ăsta… Am un an şi jumătate de când sunt în Timișoara și accentul încă mă mai dă de gol. Îmi povestește despre prietena ei moldoveancă și privește în ochii mei de parcă vrea să-i zic că o cunosc și eu. Îi răspund cu sinceritate că nu o cunosc pentru că suntem foarte mulți basarabeni aici dar îi mulțumesc pentru cuvintele frumoase. „Basarabia e România”, strigă ea în urma mea. Mă întorc și o privesc cald. Are ceva comun cu bunica mea. Îmi spune când mă duc acasă să le spun fraților moldoveni că ei nu au uitat de noi și în curând vom fi împreună.

Of, tanti, e frumos ce spui.

Îmi amintesc de câteva cunoștințe de acasă care se bat cu pumnul în piept că sunt moldoveni și vorbesc moldovenește. Mă întorc să mai privesc o dată vânzătoarea. Sper să nu dea niciodată ochii cu astfel de oameni.

Mă gândesc la ei ca la niște fii rătăcitori dintr-o pildă biblică din Noul Testament.

Spre seară ies la o cafea cu câțiva prieteni din Timișoara. Râdem, glumim. Le promit că la vară organizăm o excursie în Moldova. Mă simt atât de bine cu ei. Lângă ei mă simt acasă.

Dacă „Basarabia nu e România”, atunci de ce în fiecare zi, la aproape 1000 de km de hotar, mă simt acasă?

Marți

Urăsc cursul de Științe Politice.

Primul lucru pe care l-am zis azi dimineață. E ora 8, colegele mele de cameră dorm, iar eu trebuie să învăț. Mă uit cu silă la cursurile de pe masă. Dă-le încolo de cursuri, mai sunt zile. Astăzi o să mă odihnesc.

Așa sunt eu. Las totul pe ultima zi. Întotdeauna.

Ziua trece lent, iar eu nu fac nimic productiv, nici măcar nu caut să fac ceva productiv.

Spre seară ies în oraș cu prietena mea să mâncăm ceva. Discutăm, împărtășim idei când în cafenea intră un Macho Man cu ochelari de soare. Mă uit la ea și pufnim amândouă în râs. Afară-i întuneric și ăsta stă cu ochelari de soare într-un local. Spun cu voce tare, cel puțin îndeajuns de tare să mă audă mesele de alături, inclusiv Don Juanul în cauză, că mă orbește becul și că am urgent nevoie de ochelari! Persoanele de la mesele din jur se uită pentru câteva secunde mirați la mine apoi încep să râdă. Macho își ia comanda la pachet și iese grăbit din local. Să fiu eu de vină pentru graba lui? Sunt nebună. Ce copilărește din partea mea! De ce nu pot niciodată să-mi țin gura? Mama întotdeauna mi-a zis că o să iau bătaie din cauza asta. Are dreptate. Poate atunci o să mă învăț minte.

Vin acasă, intru în pătucul meu călduț și adorm pe loc. Cursurile la Științe Politice stau cuminți pe masă. De ce las totul pe ultima zi? De ce?

Continuarea pe europalibera.org