Tanizaki este unul dintre cei mai populari scriitori japonezi moderni, fiind considerat, în ultimele două decade ale vieții lui, cel mai mare autor în viaţă din Japonia.
Mi-am amintit zilele acestea de Tanizaki pentru că are în scrierile sale un soi de demență, bazat pe plăcere și (aproape) perversitate, dar povestirile lui au și foarte multă suferință, frustrare, neîncredere. Personajele lui nu pot avea încredere în nimeni, pentru că, de multe ori, trădarea vine tocmai de la cei apropiați.
În proza Club Gourmet, care dă titlul volumului, personajele sunt obsedate de mâncăruri noi atât de intens, că spre finalul prozei ajung să se autodevoreze. Toate celelalte povestiri au în centru un anumit viciu, unul principal, care domină personajele și lumea lor până la epuizarea finală, până la moartea prematură. Scrise impecabil, cărțile lui Tanizaki nu au cum să nu impresioneze, fie și într-un mod neplăcut, fie și atunci când ți-e greu să citești mai departe.
Mă întrebase cineva zilele trecute despre proză și mi-am amintit de Club Gourmet, de Povestea domnului Aozuka, de Cei doi învățăcei și am realizat (a câta oară?) că într-adevăr literatura bună, are, cum spuneau grecii, o funcție eliberatoare, de curățire. E mult mai ușor să urmărești slăbiciunile umane în literatură, decât să le vezi sub ochii tăi, în viața reală.
Iar contextul actual cere un catharsis, o curățire. Mi-ar fi dificil acum să-l recomand pe Cervantes când noi nici măcar un Don Quijote nu avem. Idiotul sau Frații Karamazov, ale lui Dostoievski, ne descoperă o lume fascinantă, chiar dacă plină de vicii, scrisă probabil de cel mai mare prozator al tuturor timpurilor (cel puțin, în opinia mea), dar care e extrem de complexă, de realistă. La Tanizaki realitatea e ca o ideogramă din limba lui, se poate vedea dintr-o singură privire. Sau, dacă vreți, e ca o pictură japoneză care cuprinde în aceeași imagine și munții, și marea, și luna, și soarele. Nu funcționează linear ca la un prozator de talia lui Dostoievski și nu te absoarbe, ca același, în lumea lui. Ci îți dă mereu semnale despre lumea ta, despre vicii și patimi, despre autodistrugere.
Cred că (și) din această pricină, când o prietenă mi-a cerut o recomandare de lectură, i-am vorbit de Tanizaki (pe de altă parte, de Dostoievski nu avea nici un rost, prietena respectivă l-a citit de ani de zile).
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
