Până la urmă, toate se termină într-un singur fel: ne ducem dincolo. Pentru unii, dusul ista se numește a zdohni, a-ți da duhul, a pune mâinile pe piept etc., etc. – limba română nu s-a zgârcit la sinonime pentru a denumi plecarea noastră pe lumea cealaltă. Unii așteaptă „dusul” ista cu spaimă înlemniți de groază: adunând toată viața averi, fiind certați cu cei din jur și cu cel de Sus, aceștia se gândesc, înnebuniți de frică: cum va fi, când va fi să fie? Pentru alții, „dusul” ista e o izbăvire de răutățile lumii acesteia și e așteptat cu o plăcere mai dulce ca mierea. Aceștia blestemă viața, nu-i înțeleg rostul și așteaptă, uitându-se la ceas, când îi va veni timpul dusului dincolo. Dar și unii, și alții, se întreabă înfrigurați: cum va fi când va să fie?
Anatol Codru nu face parte nici din una din aceste categorii: la întrebarea de mai sus, el răspunde cu cele mai decolorate cuvinte ale limbii noastre: „Și va fi atât de simplu…” Ca să vezi, nimic neobișnuit: „Și va fi întruna timpul./ Și de pretutindeni – eu./ Și va fi atât de simplu. /Și va fi atât de simplu,/ Parcă-a nins cu Dumnezeu!…”
Acest semn de exclamare, pus după cuvântul Dumnezeu, este însuși poetul Anatol Codru. Acest semeț semn de exclamare vrea să ne spună ceva foarte important, marcat de un optimism mai rar întâlnit: uită-te la mine, frate-iepure, vezi-mă și pricepe-mă. Eu, transnistreanul Codru, de mulți ani birocratul „cinematografic” și mereu alergătorul de la unul la altul cu pălăria în mână pentru a cerși un leu, ca să fac această carte, eu, carevasăzică, vă spun vouă că totul „va fi atât de simplu”. Moartea nu e nici urâtă, nici frumoasă, fiindcă ea, de fapt, nici nu există; cum să existe moartea, când „va fi întruna timpul și va ninge întruna cu Dumnezeu?”
Această metaforă – „parcă-a nins cu Dumnezeu” – îl ridică pe Anatol Codru în rândul celor mai reprezentativi poeți români din această jumătate de secol. Nu mă interesează, fiindcă aceștia, ani la rând, au mințit cititorii, s-au discreditat, au scris cărți groase și articole lungi despre niște baloane pline cu fum ideologic, care s-au spart imediat ce „poeții” respectivi s-au dus, cu tot cu muza lor, pe lumea cealaltă. Iată de ce nu mă interesează „opinia” lor, cu atât mai mult că, spre fericirea cititorului, acești critici nici nu mai există astăzi. Există poetul Anatol Codru care, în acest bezmetic amurg de veac, venind în literatură dintr-o „limbă stricată”, plină de „șantisme”, și-a pus în față o sarcină provocatoare: să reabiliteze poezia din Basarabia. O asemenea operă la noi nu mai face nimeni, în afară, poate, de Grigore Vieru, numai că Vieru lucrează altfel. El alege cuvintele simple, le curăță de rugină – dar nu de tot – și le așază în strofe, precum a așezat Dumnezeu floricelele într-un colț de rai. Anatol Codru nu umblă ca mielul prin floricele; el dă cu târnăcopul, sapă ca un apucat, până dă de cuvintele care n-au mai stat niciodată alături. Când le găsește, poetul ia chipul semnului de exclamare: aista-s eu, măi frate-iepure, poetul Codru, „șantistul”, cel care vine dintr-o țară cu limba stricată pentru a o salva de rușinea ce planează asupra ei. Astfel, o strofă ca cea de mai jos poate reabilita și înălța orice limbă peste care planează pericolul rușinii: „Bate vânt de la origini,/ Cerul scapără polei,/ Și-o să-ncep și eu a ninge/ Peste toți străbunii mei…”
Poetul le vede pe toate „atât de simplu”: acolo unde alt ochi poetic vede ierburi, Codru descoperă niște bărbi daco-romane: „Ce iarbă înaltă!/ Să n-o mai tăiați,/ S-o trecem cu luntrea,/ Să-ajungem la mare,/ Ce iarbă înaltă! – au fost îngropați/ Străbunii noștri cu bărbile-afară…
De-atâta, poate, aceste ierbi sunt un rai necuprins, acoperite cu rouă fierbinte, fiindcă această rouă sunt, de fapt, lacrimile străbunilor care au plâns, atunci când a fost „atât de simplu” – când fost-au de vii să se-ngroape. De atâta, poate, astăzi/ Pe culmi, La cetate,/ Țepoase-n ambiția lor, suverane,/ Cresc ierbile, bărbile daco-romane!
Când zic eu că Anatol Codru, „șantistul”, reabilitează limba română, mă gândesc nu numai la cuvintele pe care le dezgroapă și le împerechează halucinant de surprinzător, dar mă gândesc, în primul rând, la bunul simț, cu care-și protejează „intențiile”. Nu cred că există vreun ardelean care să fi scris despre Transnistria ceea ce a scris transnistreanul Codru despre Ardeal. „O nuntă, alta, cred că nu se poate,/ Nu-i nunta în Ardeal, dacă-i a doua,/ Cum nu-i nici lacrima, ca prima, mai ca roua/ Pe iarba necosită niciodată./ Chiar dacă-o fi-n Ardeal, că-ntruna plouă,/ Chiar dacă toamna e de nuni bogată,/Nu poate nunta fi din nou jucată,/ Când se repetă – nu mai este nouă,/ Și e păcat să fie repetată,/ Să-și facă Ardealul nunta anevoie,/ Dintr-un capriciu, că le-ar sta în voie/ Celor fugiți din nunta cealaltă./ Nunta-i Ardealul care se mută/ Din nunta lui dintâi în altă nuntă.
Uite cam așa e și Anatol Codru: nu se mută dintr-o limbă în alta, dintr-o durere în alta. De ce oare? Mai citesc încă o dată extraordinara carte „Întâmplarea mirării”, recent apărută. Poate aflu de ce. De ce ninge cu Dumnezeu?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
