De ce să răsplătim răul cu bine

Primul lucru pe care trebuie să îl avem în minte e necesitatea de a nu răspândi răul în lume: dacă unui om duşmănos îi răspundem la fel, deja avem încă un om care face răul: noi, cei care răspundem cu rău. Dar dacă noi îi răspundem cu bine, tăiem deja rădăcina rea plantată de acela.
E foarte simplu: într-un sat cineva aruncă intenţionat sămânţă rea în grâul unui vecin. Vecinul, ca să se răzbune, aruncă şi în porumbul aceluia. Atunci cel dintâi aruncă şi la fratele celui ce i-a stricat grâul şi porumbul. Şi aşa mai departe, până întregul sat nu mai are ce să mănânce. Dar dacă de la început cel cu grâul stricat nu va răspunde cu rău, el oricum va avea ce mânca datorită purtării de grijă a fraţilor săi.

Fiindcă acesta este un alt mare rău al patimii: răspândirea ei prin omul păcătos. Patima e ca un cancer al societăţii. Se extinde foarte repede de la unul la altul. Mândria unuia provoacă mândria celuilalt, din instinct de apărare faţă de mândria celui dintâi. E o reacţie aproape necontrolată. Dacă cineva se consideră mai bun decât tine, te provoacă să îl consideri la rândul tău inferior. Un lacom la masă, te face să devii şi tu lacom de frică să nu rămâi flămând. Aşa că în momentul în care îl vezi înghiţind cu grabă de pe farfurii, eşti tentat să îţi umpli cu aceeaşi grabă farfuria, ca nu cumva acela să mănânce tot şi tu să rămâi flămând. De aceea Iisus ne-a spus: „Pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa” (Luca 6; 29), ca să ne ferească de astfel de situaţii.

Ca patimile celor răi să nu treacă la toţi oamenii, trebuie ca orice creştin să răsplătească răul cu bine. Şi nu doar de ochii lumii – nu sar să îmi umplu farfuria când sunt cu cel lacom la masă, dar îl dispreţuiesc pentru îmbuibarea lui. Mai bine mă rog lui Dumnezeu pentru el. Şi nu cu dispreţ, ca fariseul care a spus: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş.” (Luca 18; 11), ci fiind conştienţi în fiecare clipă că şi pentru acela a murit Hristos. Să ne gândim mereu că poate patima lui văzută de noi e mai mică decât patimile noastre nevăzute.