În anul 2012, beneficiind de o relație mai specială cu Leonidas Donskis, am realizat, în colaborare cu Silviu Miloiu, profesor la Universitatea Valahia din Târgoviște, editarea în premieră pentru spațiul românesc a cărții sale Putere și imaginație. Despre Leonidas Donskis am scris și în alte circumstanțe. Membru al Parlamentului European (2009-2014), a scris și a editat peste 30 de cărți, în care combină teoriile politice, istoria ideilor, filosofia culturii, filosofia literaturii și estetica. Fiind considerat unul din cei mai importanți intelectuali lituanieni în viață, Donskis, are o febrilă activitate academică și didactică, care l-a perindat prin diverse centre universitare din Europa și Statele Unite. Atunci când i-am sugerat să vină cu una din cărțile sale pentru cititorul român, din toată avalanșa publicațiilor sale, a sugerat fără ezitare Putere și imaginație, care până atunci mai fusese tradusă în engleză, germană, italiană și ucraineană. Am citit de câteva ori volumul încercând să înțeleg această opțiune de a fi cunoscut publicului românesc, chiar dacă introducerea sa, cât și prefața realizată de Robert Ginsberg, directorul Centrului Internațional al Artelor de la Universitatea Pennsylvania, sunt explicite din acest punct de vedere. Realizând o explorare originală a imaginației politice, Donskis a făcut în acest volum niște punți de legătură între teoria socială, ideologia politică, gândirea utopică și paradigmele culturale. Dincolo de această legătură între produsele imaginației și valorile sociale, care au făcut din această carte o contribuție binevenită la domeniul esteticii, reflecțiile sale ne aduc în același timp în domeniul practic al conștiinței politice, în mod special prin înțelegerea exercițiului de manipulare a imaginației. Prin urmare, autorul a dorit să ne prezinte o altă față a politicii, cea pe care istoria sau științele politice de multe ori, din cauza identificării cu politica, nu o poate întrevedea, o față a politicii prin literatură și estetică.

Politizarea culturii: pe când culturalizarea politicii?

E firească preocuparea unui intelectual european pentru culturalizarea politicii, mai ales în condițiile în care Donskis vine dintr-un spațiu puternic influențat de reminiscențele regimului totalitar sovietic, care a făcut o obișnuință din controlul total al culturii, din exploatarea și vulgarizarea sa în scopuri și obiective politice pe termen scurt sau mai lung. Într-un cadru politic democratic, cultura vine separată de politic, dar nu și în cazul nostru, unde politica a colonizat cultura, fapt petrecut neobservat, chiar dacă sub nasul nostru.
Științele umaniste și-au pierdut demult vocația de forță directoare primară a sensibilităților noastre politice și morale. În schimb, politicienii încearcă să mențină mediul academic în cât mai puțină siguranță, cât mai incert și mai șubred posibil, prin remodelarea sau „reformarea” lui într-o ramură a lumii corporatiste. În fond, această idee a necesității de a raționaliza, schimba, remodela, a face ca nou și a renova politic mediul academic și cultural este un simulacru, o bătălie a primatului. Ea ascunde faptul că pătura politică și politicile noastre proaste sunt exact cele care au nevoie cu disperare să fie schimbate și reformate. Și totuși puterea vorbește: dacă nu te schimb eu pe tine, vei veni tu să mă schimbi pe mine. Într-o lume care se hrănește tot mai mult cu teorii ale conspirației, chestiuni senzaționale și povestiri despre crime sau orori, Donskis sesizează pericolul de a ne depărta de cele mai intime sensibilități europene, dintre care una continuă a fost legitimitatea narațiunilor, atitudinilor și memoriilor divergente.

Politica modernă are nevoie de științele umaniste mult mai mult decât ar bănui politicienii. Fără relatările de călătorie, umor, râs, avertizare și moralizare, conceptele politice tind să devină pustii. Acesta este motivul pentru care Shakespeare a fost de departe cel mai profund gânditor politic al Europei Renașterii. Ne spunem noi astăzi oare povești europene pentru a ne spori puterile de interpretare și de asociere și pentru a ne dezvălui, unii altora, experiențele, traumele, visele, viziunile și spaimele? se întreabă autorul. Și tot el răspunde că din păcate nu. Pentru că am limitat întregul proiect european numai la aspectele geopolitice, economice și tehnice. Dincolo de aceste constatări ale unei realități modelatoare triste, cartea lui Donskis este o invitație la lectură reinterpretativă a clasicilor literaturii europene, la o revedere a politicilor europene prin ochii operelor de literatură de altădată, dar și o aluzie la necesitatea oamenilor de artă și cultură de a proiecta imaginația de morală asupra mediului în care trăiește și activează. Nu spunea oare chiar Marx, că a învățat mai multe despre viața economică și politică a secolului al XIX-lea din romanele lui Balzac decât de la toți economiștii epocii puși laolaltă?

Cine și de ce l-a demonizat pe Machiavelli?

Am adus în discuție reflecțiile lui Donskis pentru că până acum nu le găseam atât de relevante, acute și percutante pentru realitatea noastră din R. Moldova. Recitirea capitolului despre Machiavelli a resuscitat această necesitate în mod special. Recent, s-a făcut remarcată în literatura academică o suită de tentative de a reinterpreta personalitatea și opera lui Niccolo Machiavelli (1469-1527) care au fost demonizate așa de mult timp încât istoricul și realul Machiavelli sunt persoane diferite. Desigur, dacă ne referim la mica sa carte intitulată Principele (Il Principe), care a fost elaborată ca un mijloc de a intra în grațiile dinastiei Medici care conducea Florența în timpurile sale, atunci există probabil un anumit fundament pentru o asemenea aserțiune. În mare parte, toți cei interesați de ideile acestui diplomat, scriitor și gânditor straniu și misterios au văzut doar natura diabolică a scrierilor sale, considerate în epocă a fi creația diavolului. În realitate, Machiavelli a fost un gânditor de o mult mai mare complexitate, patriot florentin, umanist în sensul cel mai deplin al termenului, unul care credea în idealurile Republicii Romane și visa la un organism politic perfect, incoruptibil și nemanipulat, care va prelua și apoi va stăpâni întreaga tehnologie a puterii. Cam tot așa cum mulți dintre intelectualii noștri (dar și mulți alții) sunt deprimați și sufocați de situația din R. Moldova și oferă diverse scenarii privind soluționarea ei, inclusiv din cele avute în vedere de Machiavelli.

Florența, imorală și depravată cum era, nu avea nevoie de putere militară brută care să o subjuge, considera gânditorul italian, pentru că decreptitudinea morală sfârșește în cele din urmă în colapsul politic și în pierderea libertății. Machiavelli, căruia îi sunt imputate toate felurile de păcate, a înțeles mai bine decât orice alt gânditor al timpului său acest lucru. Prin intermediul comportamentului actorilor de pe scena politică a timpului și a tendințelor și obiceiurilor lor, acesta a descris anatomia corupției și venalității umane. Machiavelli, ca și Francis Bacon sau David Hume, credea că adevărurile descoperite nu aparțin unei singure perioade istorice, ci sunt universale. Chiar dacă Principele este considerat un document istoric destinat în primul și cel mai important rând Florenței, el este bazat pe numeroase secole de adevăruri confirmate privind natura umană. De aceea nu se cade să limităm analiza de către Machiavelli a imoralității și corupției numai la epoca sa. El se adresează întregii umanități dintr-o perspectivă istorică.

Ce ar spune Machiavelli despre noi

Prin urmare, ceea ce a sugerat și a dorit Machiavelli pentru Florența, este valabil și pentru situația noastră. Machiavelli respingea calea unei revitalizări morale a societății, punând credința în puterea politică brutală, dar altfel civilizată și seculară, care să revitalizeze legile și instituțiile republicii. Numai un suveran care înțelege perfect tehnologia puterii și arta guvernării ar fi putut supraviețui pe un tărâm unde abunda asemenea corupție și asasini plătiți, iar scopul său era nu puterea de dragul puterii, ci restabilirea ordinii și legii. Dincolo de aparențe și slogane, de imaginea pretinsă de stat și instituții statale, de proximități civilizaționale europene care ar trebui să proiecteze modernizare, R. Moldova este o societate premodernă, asemănătoare celei din timpurile în care trăia Machiavelli. Provocarea mafiei la adresa statului și, dar mai ales identificarea acesteia cu a instituțiilor sale de putere, nu reprezintă altceva decât lupta dintre rudenie și lege, dintre familie și domnia legii, o confruntare dintre formele premoderne și moderne ale organizării sociale. La fel cum și oamenii noștri sunt premoderni, pentru că persoanele tradiționale, premoderne, care există în orice societate modernă, aleg forme de legături sociale și identitate moștenite (clan, rude, sânge). Mafia și corupția politică ilustrează adeseori nu cusururile abstracte, cruzimea sau răutatea oamenilor, ci conflictul de loialități, în care familia, rudele sau clanul intră în dezacord cu statul, familia și legea. În esență, mafia noastră de la guvernare este un simbol al luptei familiei și clanului împotriva statului modern R. Moldova, ale cărui instituții de putere trebuie să fie reci și nepersonalizate. Așa cum le-a dorit pentru Florența și Niccolo Machiavelli. Și la fel cum le-am dori și noi, cetățenii acestui stat.