Aceasta nu găsi altceva decât să urce în cupeu o ladă cu busturi de aluminiu, reprezentându-l pe Bogdan Hmelniţki. Se gătea să le împartă ca suvenire polonezilor. Eu şi cu Mişa Vlas, un inginer-minier din Donbas (acum, viceprimar al oraşului Hanjonkovo, regiunea Doneţk), am încercat s-o dumerim pe cucoana respectivă că busturile nu au ce căuta dincolo de Bug, fiindcă B. Hmelniţki jigneşte memoria polonezilor, dar argumentele noastre au fost de-a surda. Atunci, din mersul trenului, am pândit împreună cu Mişa când cucoana părăsi cupeul, am intrat înăuntru şi am aruncat lada cu busturile buclucaşe pe fereastră. La punctul de control Brest, comsomolista ne-a dat pe amândoi pe mâna miliţiei. O încurcasem rău, dar, spre norocul nostru, un maior de la Secţia de miliţie feroviară, ascultându-ne păsul, rupse cererea lăsându-ne în plata Domnului. Dar trenul a plecat în Republica Populară Polonă fără noi.
Peste ani, i-am povestit istoria în cauză lui Marek Piehoczinski, parlamentar polonez care a participat cu noi la un seminar şi care mi-a spus că reacţia noastră a fost una firească, omenească, faţă de o nesimţire. De fapt, ne-a spus parlamentarul, şi pe voi, românii, şi pe noi, polonezii, s-au străduit cu tot dinadinsul nu numai să ne treacă prin foc şi prin sabie, dar şi să ne umilească memoria şi demnitatea. Uite, asta polonezii n-au putut suferi niciodată, a remarcat parlamentarul. Chiar şi fiul lui de nouă ani, care a văzut ce a rămas din teritoriul Rzeczpospolita de altă dată şi nenorocirile care au urmat, i-ar fi spus: „Tatu, uite ce ţară am avut odată! Ce aţi făcut din ea?”.
Zilele trăite şi de noi sub semnul doliului pierderii celor 96 de demnitari polonezi în catastrofa aviatică de la Smolensk ne-au făcut să cugetăm şi să înţelegem că, intr-adevăr, destinul popoarelor noastre este asemănător. Adică, am suferit rapturi de teritorii şi Katyn-uri în deplină măsură pe parcursul ultimilor 250 de ani şi mai bine. Cu condiţia că polonezii n-au uitat de Katyn-ul lor. Noi, însă, cu memoria stăm mai rău… Or, avem destui consilieri şi primari comunişti părinţii cărora au înfundat Siberia în 1940 şi 1949.
Iar zilele trecute, am auzit o istorie zguduitoare. De Paştele Blajinilor, unul dintre foştii deportaţi a încercat să restabilească mormântul unui băieţel împuşcat în 1962 de un paznic la vie, pentru că a încercat să ia un strugure. Apropo, în acel 1962, secretar al comitetului de partid în colhozul „Viaţa nouă” era Ivan Petrovici Calin, actualul parlamentar PCRM, care, bineînţeles, acum poate să spună că n-a pus puşca în mâna paznicului şi n-a ordonat să tragă în copiii satului. Dar ca secretar de partid şi responsabil pentru moralul comuniştilor şi al locuitorilor satelor ce intrau în colhoz poartă vină morală. O poartă şi pentru faptul că n-a atenţionat paznicul despre pericolul utilizării nechibzuite a armei de foc. Dacă o făcea, nu se întâmpla acea tragedie… Or, la judecată, inculpatul a spus clar: „Nacialnicii mi-au dat puşcă şi cartuşe şi mi-au spus să trag. Am îndeplinit ordinul lor!”.
Când bătrânul a venit cu preotul din sat să sfinţească mormântul renovat, a găsit că lipsesc tăbliţele cu inscripţiile respective. Le scoseseră, cine credeţi? Rudele acelui băieţel împuşcat! Tăbliţele în cauză au fost scoase şi retrocedate de două ori. Rudele acelui Ionel, cu lacrimi în ochi, îl rugaseră pe fostul deportat să nu le facă foc la casă, căci, dacă vin iarăşi comuniştii la putere, va fi rău de ei… Ulterior, m-au sunat şi m-au rugat să nu scriu despre asta şi să nu le pomenesc numele.
Acum, hai să cugetăm la rece: dacă am ţine minte micile noastre Katyn-uri, precum ceea ce s-a întâmplat cu Ionel, s-ar mai menţine partidul lui Calin în sondaje? Polonezii nu-şi uită istoria şi ştiu cine poartă vina de nenorocirea lor. Iată de ce viaţa polonezilor e un pic mai altfel decât a noastră…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
