La ruşi, în vremurile de demult, burlac era numit un ţăran neînsurat, holtei, singuratic, fără adăpost, hoinar, brutal, violent, care umbla la câştig, prin munca grea, la vasele plutitoare pe râuri. În special pe Volga, în fiecare an, când se dezgheţa râul, aceşti muncitori, burlaci, organizaţi în arteluri (întovărăşiri de muncă), erau echipaţi cu o funie groasă şi lungă (odgon, edec), pe care o legau cu un capăt de navă, iar la celălalt avea o curea lată, cu care trăgeau după sine o navă spre mal sau de pe mal împotriva cursului apei. Exista şi o zicătoare: Кобылку в хомут, а бурлака в лямку – „Iapa în ham, iar burlacu în curea (de tras la edec)”.
A rămas în circulaţie expresia „тянуть лямку”, tradusă în dicţionarele rus-române prin: a munci din greu şi în silă; a trăi de azi pe mâine. Dar se mai întrevede şi sensul: a tergiversa, a tărăgăna, a amâna de pe o zi pe alta rezolvarea unei probleme, fiindcă a tărăgăna provine din a trage.
Cu timpul, cuvântul burlac, pe lângă sensul de muncitor care trage la odgon, la edec, s-a folosit şi cu sensul de bărbat neînsurat, holtei, sensuri de la care a provenit porecla burlac apoi şi numele de familie Burlac. La 1679, printre numele vechi ruseşti este atestat şi un Ivan Burlac, енисейский казак, „cazac (om liber) de pe Enisei”.
În limba română numai dicţionarele bilingve înregistrează cuvântul burlac cu sensul învechit, istoric, tradus „odgonar”, „edecar”. Dicţionarele explicative dau numai sensul de: bărbat necăsătorit, holtei, becher (< turcă), celibatar (< franceză). În literatura română cuvântul burlac e folosit numai cu aceste sensuri, la care se mai adaugă şi văduv, om căruia i-a murit nevasta şi nu s-a mai însurat. E atestat şi cuvântul burlăcie, cu sensul „văduvie”. La I. Creangă: Flăcăul începe şi el a se trece, mergând înainte cu burlăcia şi însurătoarea rămânea baltă.
