Din nou despre iubire

Aceste cuvinte ale Apostolului şi Evanghelistului Ioan sunt poate cele mai grăitoare cuvinte despre iubire.

Pentru noi iubirea aproapelui înseamnă de fapt iubirea „departelui”. Îi putem iubi pe toţi oamenii lumii atâta vreme cât sunt departe de noi. Când nu suntem siliţi să trăim cu ei. Cel mai greu e să îi iubim pe vecinii noştri, pe colegii noştri sau pe cei care – în vreun domeniu sau altul – ne concurează.

E greu să îl iubim pe aproapele nostru atunci când ne înghesuim cu el în tren, la rând la anafură sau în microbuz. E greu să îl iubim atunci când are alte opinii, alte convingeri (fie ele religioase sau nu). De multe ori când zece oameni stau la o masă şi unul dintre ei se ridică şi pleacă, o parte din cei prezenţi îl urmăresc cu privirea, iar o altă parte şuşotesc.

Ne ferim cu silă de cerşetori, de beţivi, de oamenii care umblă în haine murdare pe stradă. Cu toată iubirea pentru aproapele nostru, e dificil să îl privim pe un astfel de om ca pe egalul nostru. Atunci când un beţiv necunoscut apare de nicăieri în faţa noastră pe stradă, vorbind prea de aproape, duhnind lângă faţa noastră, cine se gândeşte că şi acel beţiv e făcut după chipul lui Dumnezeu, că – prin botez – şi el îl are pe Iisus Hristos în inima lui? Şi atunci, vorba Apostolului Ioan, cum putem susţine că pe Dumnezeu pe care nu L-am văzut Îl iubim, atâta vreme cât ne scârbim de oamenii din preajma noastră, a căror suflet e la fel de preţios înaintea Dumnezeului nostru, pe cât de preţioşi suntem şi noi?

Adevărata iubire de aici începe, de la iubirea fiecărui om şi a creaţiei. Ne apropiem de iubirea de Dumnezeu abia după ce putem crede că orice om poate fi mai vrednic decât noi să dobândească raiul. Aşa cum spunea Patericul de un curelar. Fiindcă citim acolo că Sfântului Antonie cel Mare i-a spus un înger că în Alexandria există un om mai smerit decât el. Şi s-a dus Avva (părintele – n.m.) Antonie şi a găsit un curelar care cu nimic nu părea mai deosebit decât alţi oameni. Şi nu a înţeles Avva ce a spus îngerul până ce nu l-a văzut pe acel om împletind curele. În timp ce lucra, se uita pe fereastră la oamenii care treceau pe lângă atelierul lui şi ofta cu durere spunând: „Toţi aceştia se vor mântui, doar eu singur mă voi pierde”. Şi a înţeles atunci Antonie marea smerenie a acelui curelar.

Nu e uşor să ajungi să îi vezi atât de buni pe toţi ceilalţi oameni încât să crezi că toţi se vor mântui în afară de tine. Iar asta nu era convingerea unui criminal, ci a unui om simplu, cu frică de Dumnezeu.

Cum vom desfunda canalele întortocheate ale inimilor încât să putem privi cu dragoste toţi oamenii, eu încă nu ştiu. Deşi îmi doresc să pot să răspund cu dragoste atât celor buni, cât şi celor răi. Mă gândesc că un prim pas e observarea răutăţii noastre. Să ne pară rău când repezim pe cineva. Să ne analizăm cuvintele şi să ne dăm seama când suntem răi cu ceilalţi. Să ne cerem iertare, nu formal, înainte de împărtăşanie, ci sincer. Să ne gândim când cineva ni se pare rău şi de nesuportat că poate şi noi suntem la fel în ochii altora. Să ţinem cont de faptul că nu cunoaştem viaţa celorlalţi care s-ar putea să fi fost mai grea decât a noastră.

Dar un lucru ştiu sigur. Orice om devine mai bun când e iubit şi o voce blândă poate să acopere un ţipăt. Şi ar trebui să ne fie frică, fiindcă răutatea lumii e chipul răutăţii din fiecare dintre noi. Că toate ţipetele şi încruntările din jurul nostru s-au născut din incapacitatea noastră de a iubi. Iar dacă „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4; 16), înseamnă că răutatea e lipsa lui Dumnezeu din viaţa noastră, iar credinţa pe care credem că o avem e doar o gălăgie nemântuitoare. Să înţelegem că iadul e lipsa iubirii. Şi nu a iubirii egoiste (toţi îşi iubesc propria familie), ci a iubirii care poate cuprinde toată făptura.