Întrebarea viza o problemă delicată şi dureroasă: cine a distrus mai mult Chişinăul, trupele sovietice sau trupele fasciste cu aliaţii lor?. E genul de întrebare care, dincolo de încercarea de a te direcţiona spre a cunoaşte anumite date istorice, presupune şi trezirea unor pasiuni şi a unor obsesii istorice greu de controlat. E foarte bine să ştim cum stăm cu trecutul nostru, chiar e stringent necesar acest lucru, însă din câte observ, e foarte greu să scăpăm de obsesii, pasiuni sau clişee atunci când e vorba de istorie.
Nu sunt istoric, pentru a da un răspuns la această întrebare. Chiar nu ştiu care dintre armate a distrus mai multe clădiri. Aş vrea însă să mut discuţia din anii ’40-’50 ai secolului trecut în zilele noastre. Dacă aş fi mai subversiv, aş spune aşa: nici trupele fasciste (alături de cele româneşti) şi nici cele sovietice nu au distrus cel mai mult capitala Moldovei, ci noi, cei din zilele noastre, am distrus-o cel mai mult! Cum e posibil ca – în aşa-zisa democraţie, într-o perioadă în care promovăm piaţa liberă, într-o perioadă în care, din câte ştiu, nu a avut loc niciun război – în oraşul Chişinău să dispară sau să fie „desfigurate” în asemenea hal un număr atât de mare al clădirilor de patrimoniu? Cum e posibil aşa ceva? Şi mai ales, cum e posibil să fim atât de pasionali, de bătăioşi când e vorba de anii ’40-’50 ai secolului trecut şi să fim atât de pasivi faţă de distrugerea fără precedent a oraşului la care ţinem atât de mult chiar sub nasul nostru?
Anul trecut a apărut o carte care ar trebui să stea pe masa fiecărui locuitor al acestui oraş. Ea se numeşte „Cartea neagră a patrimoniului cultural al municipiului Chişinău”. Datele prezentate în această carte sunt năucitoare, iar concluzia ei este dramatică. Un grup de specialişti de la Agenţia de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor (AIRM) au inventariat 977 de imobile, practic, tot centrul vechi al oraşului. În urma „inspectării monumentelor de arhitectură, de importanţă locală şi naţională, cu statut individual de protecţie şi înscriere în Registrul monumentelor ocrotite de stat, s-a constatat un proces de degradare continuă a patrimoniului imobil din Centrul istoric al municipiului Chişinău”. Cum arată datele? În anul 2010 aveam 77 de monumente arhitecturale demolate. Din cele 77 de clădiri, 44 au fost demolate în anii 1993-2006 şi 33 în anii 2006-2010. Vă spune ceva acest lucru? Observaţi viteza de distrugere?
Dar datele nu se opresc aici. Pe lângă cele 77 de clădiri distruse în timp de pace, în plină dezvoltare a capitalismului moldovenesc, alte 155 de edificii arhitecturale de patrimoniu istoric „au suferit intervenţii considerabile structurale ilicite, care au prejudiciat autenticitatea şi integritatea monumentelor şi a zonelor de protecţie ale acestora”. Cu alte cuvinte, celor 155 de imobile le-au fost schimbate nu numai imaginea, ci şi structura. Au devenit un soi de mutanţi arhitecturali. Şi asta nu e totul: alte 17 edificii cu valoare de patrimoniu de stat se află în proces de ruinare.
Concluzia: în timp de pace, în plină dezvoltare democratică, în timp ce construim glorios capitalismul moldovenesc, patrimoniul naţional arhitectural al capitalei, al Republicii Moldova, dispare. Începând cu anul 1993 şi până în anul 2010, în oraşul Chişinău 249 de edificii cu statut de monument de importanţă naţională au avut de suferit din cauza nerespectării legislaţiei în vigoare privind protecţia monumentelor. Vreţi să aflaţi pronosticurile celor de la AIRM? Dacă lucrurile vor merge în acelaşi ritm de distrugere, în următorii zece ani oraşul istoric va dispărea pentru totdeauna. Ceea ce nu au reuşit să facă nici trupele fasciste şi nici măcar cele sovietice vom reuşi să facem noi, cu mâinile noastre. Cine-i vinovat? La această întrebare voi încerca să răspund într-un alt text.
