Din fericire sau din nefericire, am avut ocazia să mă plimb prin această zonă și să admir frumusețea acestor vile. Nu este nimic neobișnuit, ați spune voi. Nu doar în această zonă a orașului putem găsi astfel de case luxoase, dar diferența pe care am observat-o eu și care m-a pus pe gânduri, se află doar la câțiva metri. Alături de aceste edificii arhitecturale se află o stradă întreagă cu cămine. Nu e vorba despre cămine studențești, ci cămine în care locuiesc familii.
Am intrat în unul din ele, cu o stare, care îți amintește de anii ’70. De la primii pași am simțit amalgamul de mirosuri ce te amețeau până la leșin. Și dacă ești tare de fire, atunci, ca să mergi mai departe, ai nevoie de curaj și de o lanternă. În acest bloc becurile de mult nu mai funcționează și chiar dacă ar vrea cineva să le pună nu ar avea unde.
Trecând de mirosurile amețitoare, am intrat în holul etajului întâi, care avea un metru lățime și vreo 30 lungime. Nu era mare aglomerație, nici nu are cum să fie într-un așa un hol de „larg”, însă erau câteva femei care ajungeau cu greu din cameră până în bucătăria comună.
În una din camerele multe ale etajului am cunoscut o tânără familie ce locuia într-o încăpere din acest furnicar. Această familie era compusă din patru membri, părinții și două fetițe. Cea mai mare avea șapte și cea mică patru anișori. Ca să vă imaginați cum trăiește o familie acolo, doar într-o cameră, o să vă descriu un pic priveliștea. Fiecare perete are funcția lui, nu poate fi vorba aici de tablouri și picturi, funcția decorativă o are doar ușa frigiderului unde sunt prinse cu grijă desenele fetelor. Un perete este plin cu dulapuri, etajere, cuiere și fel de fel de policioare, altul este bucătăria. Pe el sunt instalate toate dulăpioarele ce reprezintă bucătăria și locul frigiderului. Peretele cu numărul trei are funcția de sufragerie și este locul unde familia ia masa, unde fetele își fac temele sau alte activități care necesită o masă. Peretele cu numărul patru este dormitorul/dormitoarele unde nu știu cum s-au înghesuit două paturi. Unica fereastră ce luminează camera este cu vedere la una din luxoasele vile din piatră cu trei nivele și cu ferestre cât o cameră de-a lor. La această fereastră, fetele își petrec timpul visând că vor avea și ele o astfel de casă. Una din întrebările care răsună aproape zilnic în această odaie este: „Tati, când ne vom duce de aici?”
Și uite așa trăiesc sute de familii, sute de copii privesc zilnic, visând la o casă mai bună și la o cameră proprie.
Din datele statistice vedem că doar 22 de procente din populația R. Moldova este asigurată cu locuințe, iar discuțiile despre case sociale sau ajutor tinerelor familii rămân doar la nivel de promisiuni electorale.
Și nu în zadar din Moldova pleacă 106 persoane pe zi. Din ele sunt părinții care aud zilnic „Mami sau tati, când plecăm de aici?”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
