„Moldovenii când se strâng
Și-n petreceri se avântă
La un colț de masă plâng,
La alt colț de masă cântă…”
Această împărțire „pe la colțuri de masă” reflectă nu numai eterna noastră dramă a sfâșierii, a ruperii în două, întreaga noastră istorie fiind un plâns și un cântec la colțul mesei. Am râs la nunți și cumetrii, am plâns la înmormântări și la praznice. Tot acest râs și plâns a însemnat însă și comunicare emotivă adâncă, fiindcă, cântând și plângând, noi, românii, comunicam între noi, iar comunicarea ne-a făcut comunitate, un popor, o națiune și ne-a ajutat să supraviețuim.
Tehnologiile moderne de transmitere a informației a modificat esențial actul comunicării umane. Azi, milioanele de oameni „comunică” pe rețelele de socializare. Moldovenii, fiind și ei oameni moderni, azi tot mai rar „plâng și cântă la colțul mesei”, pe viu, ei azi „plâng și cântă” pe Skype, mâine, mă tem, că se vor petrece unii pe alții la cimitir tot pe Skype, conectați online.
Ar fi o naivitate să te opui noilor tehnologii de comunicare. Nu ne vom mai întoarce niciodată la comunicarea tradițională, cea de la cele „două colțuri de masă”, comunicare care însemna, mai întâi de toate, atmosferă, emoții și solidaritate. Moldovenii învățau această artă a comunicării iarna la gura sobei, în timpul muncii în comun la clăci și șezători, la nunți, cumetrii și praznice de pomenire. Azi, clăci nu se mai fac, nu se mai fac nici șezători, la nunți muzica urlă non-stop, că practic nu poți prinde o clipă de liniște ca să schimbi o vorbă cu cineva. Și praznicele de azi sunt altfel, diferite de ce tradiționale „țărănești” unde se comunica prin tăcere… Azi, în „lumea bună”, praznicele sunt manifestări zgomotoase, expoziții culinare cu mese, care se rup sub povara farfuriilor supraetajate… E bine că încă praznicele nu se încheie cu muzică și dansuri.
Sunt înclinat să cred că valurile de crime abominabile despre care suntem informați în fiecare seară la televizor se explică și prin incapacitatea societății moderne de a comunica emoțional. Azi, în familie nu se mai comunică precum pe vremuri. Și asta se referă îndeosebi la tineri – fiecare stă la aparatul lui – unul, la computer, „comunică” pe Facebook, al doilea butonează telefonul mobil, al treilea, cu căștile în urechi, flutură din cap în ritmul unei melodii pe care o aude doar el. Deși toți acești trei locuiesc în aceeași casă, ei sunt străini, singuri, fiecare „navigând” în universul său virtual. Aceștia nu se pot aduna la aceeași masă ca să plângă și să cânte în aceeași limbă, fiindcă azi și limba – dulcea noastră limbă română! – se transformă într-un cod tehnic de transmitere a semeseurilor.
…Repet, nu ne putem opune acestui proces. Dar putem face altceva: o zi pe săptămână s-o declarăm zi fără televizoare, fără telefoane mobile, fără computere, iPad-uri, iPod-uri ș.a.m.d. În această zi să ne adunăm la cele „două colțuri de masă”, să cântăm și să plângem”, să ne spunem unul altuia, prin cuvinte complete și propoziții dezvoltate, lucruri simple, să depănăm amintiri, cum se făcea altădată când cele mai eficiente și performante rețele de socializare erau șezătorile, clăcile, nunțile, cumetriile și horele, când un flăcău se întâlnea cu o fată „live” și o săruta tot „live”, nu pe „rețea” sau pe Skype…
Oricum am suci-o, dar declarațiile de dragoste nu se fac cu cuvinte prescurtate și nici copii nu se fac prin telefonul mobil… Oricât ar fi de performant.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
