Scriind despre această apariţie editorială, Marc Semo se întreabă: oare cum ar fi comentat-o Cioran, dacă ar mai fi fost în viaţă? Cu siguranţă că ar fi găsit o frază sarcastică şi dezabuzată… Ceva asemănător s-a mai întâmplat când Constantin Tacou, directorul revistei „Cahiers de l’Herne”, a vrut, prin 1990, să-i dedice lui Emil Cioran un întreg număr. La care filozoful român ar fi spus: „În niciun caz, un astfel de număr n-ar fi decât o dală funerară, mai rău ca Premiul Nobel”.
Volumul din Colecţia „La Pléiade” este impunător: 1728 de pagini. Ediţia este îngrijită, prezentată şi adnotată de tânărul eseist şi cercetător Nicolas Cavaillès, autorul unei lucrări de doctorat despre Cioran. Zece cărţi scrise de Emil Cioran în limba franceză sunt reunite în această ediţie, precum şi unele pagini mai puţin cunoscute, scrise tot în franceză, în anii în care filozoful de origine română trăia deja la Paris, dar nu se desprinsese încă mental de România. Figurează, în această anexă, de exemplu, un eseu despre termenul „dor”, cuvânt greu de tradus în franceză. Unii spun că de fapt este chiar intraductibil, pentru că exprimă un sentiment profund românesc circumscris într-un spaţiu şi o istorie specifice.
Potrivit Radio France International, criticii francezi care salută apariţia lui Cioran în „La Pléiade” mai observă că, între cărţile sale scrise în română şi cele scrise în franceză, există un fel de prăpastie stilistică, dar şi tematică. „Libération” nu uită să amintească nici faptul că Cioran a încercat timp de decenii în şir să scape, să uite, să „şteargă” un păcat de tinereţe, şi anume, fascinaţia sa pentru mişcarea legionară. Tot Emil Cioran este, însă autorul acestei reflecţii: „Sursa unui scriitor sunt aspectele ruşinoase ale vieţii sale”. „Libération” mai observă că filozofului, chiar dacă a fost un „maestru al pesimismului”, la Paris i-a plăcut viaţa, şi chiar viaţa mondenă. De altfel, despre el se spune că îi plăcea şi să râdă, şi să spună glume.
