Cei mai mulți erau sclavi care fie își găseau moartea pe arenă, fie își câștigau libertatea. Cruzimea și inventivitatea acelor lupte au rămas cunoscute până în ziua de astăzi. Deși vrem să credem că lumea a evoluat timp de două milenii, mereu apare o poveste care ne contrazice această convingere.
Și anul acesta, ca de atâtea alte ori, Jocurile Olimpice s-au suprapus peste tot felul de conflicte politice. Dacă urmărim știri din întreaga lume, doar cele de la JO par să destindă un pic frunțile oamenilor. Pe lângă asta, fiecare sportiv încearcă să se desprindă de problemele din țara pe care o reprezintă și să câștige o medalie cu care să îi încânte pe conaționalii săi. Pentru că, dincolo de ambițiile personale ale unui sportiv, el e conștient că munca lui e asociată cu drapelul și imnul pe care le reprezintă în competiție.
Însă, din păcate, nu întotdeauna aceste medalii sunt egale cu victoria și competiția. Nu în orice țară putem vorbi de o susținere afectivă a sportivilor. De exemplu, postul românesc de televiziune Pro TV anunța zilele trecute (conform informațiilor apărute la ABC News) că sportivii nord-coreeni care se întorc fără medalii în țară au parte de detenție în lagăre de muncă.
Din aceeași sursă am aflat că: „Cei care au reușit să fugă din Coreea de Nord au povestit despre aceste lagăre de muncă, descriindu-le ca niște locuri pline de tortură, execuții și înfometare. Organizația pentru Drepturile Omului estimează un numar de 200.000 de oameni care au murit acolo până acum”.
Din această cauză m-am gândit că sportivii acelei țări comuniste continuă tradiția sângeroasă a gladiatorilor, fiindcă de fapt ei nu luptă pentru faima lor și a poporului lor, ci luptă pentru propria viață. Eu, una, dacă aș ajunge într-o finală cu un nord-coreean, m-aș teme să îl înving. M-aș simți călău, pe de o parte, și folosită de conducerea meschină a țării lui, pe de altă parte. Aș refuza să lupt pe mize atât de diferite: eu pentru victorie, el pentru viață.
Deși aceste informații sunt încă neconfirmate, eu – care am crescut în România comunistă – îmi amintesc cum au fost tratați Nadia sau Duckadam. Și mă tot întreb când sclavii și gladiatorii vor rămâne doar o tristă istorie?
