Pe lângă stupefacția că postul emblematic al rezistenței anticomuniste s-a transformat într-o platformă care girează asemenea personaje, și rog să fiu scutită de argumentul „neutralității” jurnalistice, surprinde și tematica abordată în cadrul celor 15 minute generoase ale materialului: Tkaciuk ne ține o lecție despre noi, despre istoria noastră, venind în final și cu „soluția” cu care ne-au obișnuit de cel puțin un an: națiunea civică moldovenească, susținută de un condominium format din cele mai abjecte sfere ale politicii, cele mai compromise voci ale societății civile, cele mai imorale forme de viață.
Națiunea civică moldovenească, în care „glavna oameni sî șim”, ce mai contează o anume profunzime a timpului sau o anume densitate istorică, culturală sau spirituală, este noua-veche găselniță a structurilor existente pentru menținerea stării de fapt, acoperirea ideologică de factură neo-moldovenistă, împopoțonată cu ghirlande euro-conforme, a jafului perpetuu la care este supusă R. Moldova de către niște inși descălecați direct din nomenklatura sovietică.
Îmi propun, așadar, ca în următoarele editoriale TIMPUL, să comentez pe marginea reportajului Europei Libere și a conținutului declarațiilor lui Tkaciuk, începând cu o introducere mai degrabă teoretică, generală, dar în același timp contextualizantă: criza identitară în R. Moldova se intersectează într-un anume fel cu criza identității la nivel european: acolo unde s-a dorit, voluntarist, construirea unei „noi” identități, s-au destructurat cu de-a sila vechile reflexe, condiționate istoric. Când a fi francez nu mai înseamnă nimic, iar „european” e o identitate asimptotică, subiectul se afundă în criză. Aici ne intersectăm.
Astfel, Republica Moldova pare să fie la ora actuală o curioasă reflexie în miniatură, sau în paralel, a crizei de soluții la nivel european. Acest impas se manifestă nu doar la nivelul superficial al crizei de idei, direcții, viziuni sau purei lipse de profesionalism, pe care o observăm la vârful politic și instituțional al Uniunii Europene, sau al altor actori importanți cum ar fi Statele Unite ale Americii, ci și la nivelul structural, fundamental în care a fost și este gândită/tratată chestiunea identitară atât în R. Moldova, cât și în Uniunea Europeană.
Suntem obișnuiți să vorbim, cel puțin din punctul nostru de vedere, de o criză identitară în R. Moldova. Iată că la ora actuală, prin concursul, în ultimii 40 de ani, ai unor factori de natură ideologică, întreaga Europă se confruntă, deseori în negare, cu o criză identitară.
Postmodernitatea elitelor europene de astăzi descriu identitatea într-un mod paradoxal: deși proclamă subiectivitatea expresiei identitare, obiectifică în mod absolut această subiectivitate, negând orice criteriu obiectiv, de conținut, în identificare, cum ar fi: limba, etnia, religia, cultura sau tradiția create prin istorie, ca fiind obsolete sau irelevante, în orice caz expirate.
În mod deloc curios, în cazul R. Moldova, moldovenismul sovietic, ca și cel recent – civic pornește de la premise asemănătoare în încercarea de a construi o națiune moldovenească: experiența istorică devine irelevantă, atunci când nu este manipulată sau de-a dreptul falsificată. În încercarea de a justifica existența unui stat, întregi mecanisme de propagandă sunt puse în mișcare pentru a da statului o identitate, artificială, prin angajarea conceptului de națiune civică, indiferentă național, și ambalată „euroconform”.
Așadar, în totală ignorare a condițiilor în care s-au desfășurat procesele de deznaționalizare în Moldova sovietică (și nu numai), și a consecințelor acestor inginerii de natură totalitară, identificarea la care recurg cei mai mulți cetățeni ai R. Moldova – și anume „moldoveni”, este îmbrățișată, prin opoziție cu identitatea de „român”, ca o expresie subiectivă suficientă – deci obiectivă, și în consecință ca argument al existenței unei națiuni distincte, bazate la rândul ei pe o „identitate civică”, moldovenească dar multiculturală, în spiritul cacofoniilor identitare cu care ne-am obișnuit și în Uniunea Europeană.
În R. Moldova, ca și în cercul elitelor europene, subiectivitatea este singura obiectivitate acceptată în chestiunea identitară, subiectivitatea este obiectivitate, chiar și în condițiile în care realitatea obiectivă și subiectul au fost viciate de impactul propagandei, ingineriilor naționale și violenței totalitare.
La baza acestui fenomen abuziv al realității, care a generat și criza identitară în R. Moldova, se află zelul constructivist, voluntarismul constructiv, mînat ideologic, al proiectului național sovietic. La fel ca în cazul a ceea ce se dorește a fi o „identitate europeană comună”, postnațională, moldovenismul sovietic a fost o teoretizare, însoțită și manifestată prin manipulări lingvistice, psiho-sociale, prin modelarea unor noi „elite”, și nu în ultimul rând s-a prezentat pe sine ca un „produs al modernizării”. Forțate.
Națiunea civică moldovenească neagă realitățile obiective – lingvistice, istorice, etno-culturale, prezentându-se ca o soluție „modernă”, „postnațională” la criza identitară din R. Moldova. Se bucură, după cum a văzut, de sprijinul, deseori în totală necunoștință de cauză, a unor oficiali străini, dar rămâne o formulă nesatisfăcătoare, sterilă, pentru cei care îmbrățișează valorile libertății (nestrivite de totalitarism), ale adevărului, ale ideii de reper și de conștiință sedimentată istoric.
Atât pentru Europa, cât și pentru R. Moldova, ne dorim o viziune deschisă asupra identității, care să se inspire din valorile imaginației, flexibilității, echilibrată de ponderea moștenirii trecutului. În ciuda aparențelor de a se dori „soluție”, constructivismul – identitar sau instituțional, este cel care duce la impas, pentru că își propune, la fel ca totalitarismul, un țel în afara istoriei, o încadrare în afara failibilității, deci o excludere a libertății politice și personale. Punerea căruței înaintea boilor: subordonarea realității scopului ideologic urgent – „consolidarea statalității”.
Pentru ce?
