Expediția Memoriei în Kazahstan: Lagărul Spassk, un infern pentru prizonierii militari români

„Un deținut sosește pentru prima data în lagăr și este întrebat de ceilalți ce pedeapsă a primit și pentru ce. El le răspunde că i s-a dat 25 de ani pentru nimic. Ceilalți deținuți au început îndată a nega cu vehemență cele auzite, spunând că trebuie să fi făcut ceva, deoarece pentru nimic se dau doar zece ani”. 

Umorul negru, prezent în cele expuse mai sus, explică caracterul celui mai feroce mecanism al terorii comuniste. Ceea ce a reprezentat un atribut indispensabil fenomenului totalitarist bolșevic, găsindu-și un loc de cinste în lumea „funcțională a nonsensului”. Anume sovieticii au fost cei care au edificat cel mai complex sistem concentraționar, ulterior modelul fiind preluat atât de alte regimuri comuniste, cât și de cel nazist. Având la bază moștenirea țaristă cu acele brigăzi de muncă forțată, liderii bolșevici, încă din 1918, au înțeles că „elementele ce nu inspiră încredere” și cei deja stigmatizați ca „dușmani ai poporului” trebuie izolați în lagăre pentru a fi reabilitați, în caz că ar fi posibil.

Milioanele de „sclavi” au preluat o bună parte din sarcina edificării statului sovietic. Rolul crucial în economia statului poate fi exemplificat prin faptul că, la începutul anilor ’50, circa o treime din aur și marea majoritate a cărbunelui erau extrase de către deținuți. Astfel, către moartea lui Stalin, URSS-ul era împânzit de o rețea din 476 de complexe de concentrare cu mii de unități și subdiviziuni, constituind un veritabil stat în stat cu propriile „legi” și obiceiuri. Un „stat” al victimelor arestărilor arbitrare și al proceselor fabricate. Iar, după cum menționa Soljenițîn, perla acestui monstruos sistem represiv se afla, oarecum, mai departe de văzul lumii, chiar în inima Kazahstanului actual.

La 45 km de Karaganda, în mijlocul stepei, liniștea absolută aduce un omagiu destinelor sugrumate, păstrând somnul de veci al celor înhumați aici. Doar vuietul tancurilor din apropierea unității militare încercau să-mi ducă gândul undeva departe, să nu-mi permită a înțelege ce s-a întâmplat aici cândva. Însă decorațiile din jur, crucile, pietrele funerare îmi readuceau rapid imaginea calvarului de altădată. Pășind atent valurile de pământ, perfect paralele, ce se întind de la un capăt la celălalt, chiar aveam senzația că mergeam pe oase. Senzație ce nu te lasă nici pentru o clipă. În tranșeele săpate de tractoare, trupurile prizonierilor își găseau adăpost odată și pentru totdeauna. Aruncați câte 25-30 deodată, erau presărați cu puțin var, fiind apoi acoperiți cu un strat subțire de pământ, de circa 30-50 cm.

Cunoscând din cărți, manuale, mărturii ale istoriei orale, acele atrocități comise de regimurile totalitare, îmi dădeam bine seama că și aceste crime comise aici făceau parte din acel trend irațional și inuman, atât de caracteristic vremii, unde viața unui om nu valora aproape nimic. Totuși, în mintea mea derula încontinuu o întrebare, oarecum retorică: cum de s-a permis astfel de orori? Căci, odată cu osemintele acelor bieți oameni, au fost spulberate mii de vise, năzuințe și speranțe. În nuanțe purpurii au fost scrise numeroase file din istoria popoarelor ce au avut de suferit aici.
Chiar dacă pe teritoriul regiunii Karaganda au mai existat încă două lagăre de concentrare pentru prizonieri militari și civili, Balhaș nr.37 și Jezkazgan nr.39, cel de la Spassk se evidenția, totuși, prin amploare. Înființat în 1941, în baza vechii structuri a lagărului NKVD-ist, Spassk-ul a „prelucrat” circa 67 mii de prizonieri, între care aproximativ șapte mii de români. În arhiva lagărului, prizonierii erau înregistrați pe criteriul național. Din contingentul acestora erau create acele „diviziuni de producție”, care satisfăceau poftele nechibzuite ale statului sovietic în goana industrializării, diviziuni ce erau antrenate în activitatea întreprinderilor industriale din regiune (Spassk, Termitau, Dubovka). Către anul 1948, existau circa 24 de diviziuni cu un efectiv total de 30 mii de persoane. Prizonierii civili constituiau o singură diviziune aparte, unde, din cei 1808 persoane, 92 erau români.

Condițiile inumane, în care nici dobitoacele nu ar fi rezistat, a făcut ca aici să-și găsească ultima suflare aproximativ 7765 de oameni, printre care în jur de 900 de români. Alte aproximativ 200 de persoane, de altă etnie, dar care au luptat în armata română, și-au găsit sfârșitul aici, printre care maghiari, evrei, armeni, ucraineni, Spassk-ul devenind un adevărat malaxor de tocat carne. Oamenii erau considerați simple verigi, ce puteau fi ușor substituite. Cei siliți să atingă limita existenței umane, ajungând în incapacitate de muncă, erau eliminați ca simple rebuturi.
Deşi lagărul destinat prizonierilor de război a fost desființat în vara anului 1950, locația și-a păstrat în continuare utilitatea sinistră. Fostele pavilioane, barăci au fost deja amenajate în ferme, unități agricole, servind drept gazdă pentru alte sute de mii de „dușmani ai poporului”, tot aici ajungând și mulți dintre acei „chiaburi” basarabeni.

După ’90, aceste evenimente au devenit obiect al dezbaterii publice în Kazahstan. Venind oficialități din numeroase țari, cimitirul a fost împânzit de monumente și pietre funerare. În prezent, cele 22 monumente funerare servesc drept mărturie a acelor vremuri, constituind un ecou comun al durerii omenești de atunci. Cimitirul, aflat chiar peste deal de fostul lagăr, reprezintă un perimetru împrejmuit de 1km și 500 metri. Până la înființarea lagărului Spassk nr. 99, sub această țărână, erau înhumați deținuții sovietici ai Karlagului NKVD-ist, omorâți în anii ’30.

Cei mai mulți din cei înhumați aici sunt de naționalitate germană – 4875, români – 827, 532 de japonezi, 221 de austrieci, 155 de polonezi, 146 de finlandezi, cehi și slovaci, în număr de 100, 60 de unguri, 59 de italieni, 16 francezi, 14 spanioli, nouă iugoslavi. Moldovenii, cu toate că erau înregistrați separat în arhive, se clasează în primele zece state după numărul de victime cu 56 persoane înhumate sub memorialul de la Spassk.
Inscripțiile comemorative parcă doresc a se completa una pe cealaltă, constituind, astfel, imaginea macabră a evenimentelor de atunci. Indiferent că sunt etichetați ca jertfe staliniste, represați politici sau prizonieri de război, guvernele acestor state au depus eforturi considerabile în reconstituirea și păstrarea memoriei colective vizavi de sorțile schingiuite ale conaționalilor săi. Din profund respect pentru acest demers, voi menționa aceste state: Federația Rusă, Israel, Japonia, Belarus, Ungaria, Slovacia, România, Lituania, Polonia, Finlanda, Armenia, Letonia, Germania, Coreea de Sud, Italia, Georgia, Ucraina, Franța, Azerbaidjan, Kârgâzstan, Republica Cecenă în cadrul Federației Ruse. Am menționat doar 21 de state, în timp ce monumente sunt 22. Mai jos am să explic de ce cifrele nu coincid.

La 9 septembrie 2003, președintele României la acea vreme, Ion Iliescu, a inaugurat piatra funerară „În memoriam, celor peste 900 de prizonieri români morți în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului în anii 1941-1950”. Iar la 31 mai 2012, în ziua comemorării victimelor represiunilor staliniste, a fost inaugurat monumentul dedicat deportaților stalinismului din Basarabia și Bucovina de Nord. Marea nedumerire a mea a fost că autoritățile de la Chișinău nu au avut nicio contribuție la edificarea monumentului, el fiind ridicat cu sprijinul Departamentului Românilor de Pretutindeni, Guvernului României și, nu în ultimul rând, al unei companii petroliere româno-kazahe.

Din această cauză, mai sus nu am menționat Republica Moldova în lista statelor ce au avut grijă de memoria strămoșilor săi. Așa că Republica Moldova, la cei 22 de ani, s-a prezentat drept un adolescent cu grave probleme identitare, mulțumindu-se cu plasarea responsabilității pe umerii altora. Iar confuzia ce domină în sânul societății inspiră și mai mult apatia „celor de sus”. În decursul ultimelor două decenii, oficialitățile Republicii Moldova au evitat sau poate doar au ezitat să întoarcă privirea spre soarta pământenilor noștri aflați în Kazahstan. Doar maeștrii emeriți, ca Vasile Iovu, Eugen Doga au putut să aline câtuși de puțin dorul de casă ce le frământă sufletul.

Iar eu, contemplând în continuare peisajul stepei în depărtare, resimțeam profund încărcătura emoțională a locației. Un loc cu adevărat sfânt pentru acele popoare, trecute prin urgia represiunilor. Aici, ești redus la tăcere, or cuvintele sunt de prisos. Anume aici sesizezi cu adevărat prețul plătit de strămoșii noștri pentru acel utopic „viitor luminos”.

Sergiu Botzolin, masterand la Facultatea de Istorie și Filozofie, Universitatea de Stat din Moldova
membru al Expediției Memoriei în Kazahstan