De multe ori fără noimă, această polemică între susținătorii unei orientări sau alteia se centrează asupra avantajelor sau dezavantajelor economice a aderării la spațiul european comun sau la Uniunea Vamală (Uniunea Euroasiatică sau Comunitatea Statelor Independente). Invocând „criza” și chiar iminenta „prăbușire” economică a Uniunii Europene, Moscova și aderenții ideologiei sale euroasiatice la noi și prin alte părți, scapă din vedere sau doresc să omită deliberat ideea că economia europeană este un construct solid, cel mai solid construct al economiei mondiale, iar piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale Uniunii Europene. Felul cum s-a conturat această unitate economică lasă fără comentarii orice rău intenționat și ne convinge asupra faptului, că șansa R. Moldova de a reuși ca stat este aderarea cât mai rapidă la piața europeană comună, ca o posibilitate unică de europenizare și modernizare.

UE de la idee culturală la construct economic

Deşi Jean Monnet și mulți intelectuali europeni până la ar fi dorit ca Europa să înceapă printr-o construcţie culturală (mentalităţi, atitudini, instituţii şi valori convergente), integrarea europeană s-a realizat de la început ca un proiect economic. Spre deosebire de modelele şi programele anterioare, care puneau pe primul plan aspectele politice şi culturale, Europa a devenit un proiect realist doar în momentul în care a fost fondată pe ideea pieţei libere. Cele patru etape parcurse până în prezent (CECO, CEE, Piaţa Comună şi Uniunea Europeană) reprezintă de fapt tot atâtea faze ale integrării economice.

Pentru a fi mai explicit în acest labirint al politicilor economice europene, voi începe prin a face distincție dintre câteva noțiuni-cheie: piaţa comună, care este o etapă a integrării economice, ce vizează eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor intracomunitare; piaţa unică care presupune fuziunea pieţelor naţionale şi adoptarea unei politici economice comune (uniunea economică); piaţa internă este situaţia de integrare economică, unde piaţa comună este unică, deci primeşte caracteristicile unei pieţe interne a UE.

Conceperea acestor deziderate a fost posibilă ca rezultat al câtorva etape de integrare economică, realizată progresiv prin apariția organismelor economice centrale ale constructului european: a. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) creată în 1946 pentru zona statelor occidentale beneficiare ale Planului Marshall. Impulsionată de celebrul discurs de la Zürich al lui Churchill (1946), care propunea crearea „Statelor Unite ale Europei”, OECE a permis o primă liberalizare a schimburilor şi a plăţilor; b. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) creată în 1951 ca o primă măsură de abordare comunitară, prin cedarea parţială a suveranităţii celor șase ţări membre (Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) în ce priveşte controlul producţiei de cărbune şi oţel; c. Comunitatea Economică Europeană (CEE) instituită prin Tratatul de la Roma (1957), care a formalizat cele patru libertăţi fundamentale pe care se va clădi Europa economică (art. 3): a bunurilor;a serviciilor;a capitalului;a muncii.
Tratatul de la Roma fixa câteva obiective centrale ale politicii economice cum ar fi zona comerţului liber, anularea restricţiilor de schimb între statele participante; uniunea vamală, zonă de liber schimb plus regim comun de schimburi externe; piaţa internă a bunurilor, uniunea vamală plus circulaţia liberă a bunurilor; piaţa comună, piaţa internă a bunurilor plus libera circulaţie a serviciilor, capitalului şi muncii; uniunea monetară, piaţa comună plus moneda comună; uniunea economică, uniune monetară plus politică economică comună.

Piaţa comună este cheia integrării economice, în primii 10 ani de existenţă, Comunitatea realizând două etape importante în acest proces – uniunea vamală șidefinirea unei politici agrare comune. Ca urmare, uniunea vamală a intrat în vigoare în 1968, iar CEE realizează autosuficienţa alimentară la începutul anului 1970. După realizarea uniunii economice, prin fuzionarea pieţelor naţionale (piaţa unică) şi după succesul politicii agrare comune şi a uniunii vamale, se impunea trecerea la piaţa comună, adică a unei pieţe integrate, care să se manifeste prin caracteristicile unei pieţe interne a spaţiului economic european.

Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht – pilonii construcției economice

În 1985, sub preşedinţia franceză a lui Jacques Delors, se elaborează „Cartea albă a pieţei comune”, care vizează crearea pieţei comune începând cu anul 1992. Acest proces este susţinut de două ajustări majore ale Tratatului de la Roma:
a. Actul Unic European (semnat în 1986), care prevedea suprimarea, în numai şapte ani (până în 1992) a frontierelor fiscale (care întreţineau diferenţe de TVA de la un stat la altul), tehnice (norme sanitare şi tehnici proprii fiecărui stat, monopoluri publice naţionale) şi fizice (controalele vamale).

În acest fel, după ce Tratatul de la Roma a introdus suprimarea barierelor vamale intercomunitare şi a instituit tarife vamale comune, Actul Unic European a eliminat ultimele aspecte ale protecţionismului: specificaţiile tehnice, normele de sănătate şi securitate, legislaţia naţională privind exercitarea profesiilor, controlul schimburilor. Cu alte cuvinte, Actul Unic European prevedea realizarea efectivă şi graduală a celor patru libertăţi care constituie esenţa pieţei comune.

b. Tratatul de la Maastricht (1992), cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Europene, prin care se instituie un cadru juridic unic celor trei comunităţi reglementate iniţial de Tratatul de la Roma (CECO, CEE, EURATOM). Din punctul de vedere al integrării economice, Tratatul de la Maastricht prevede următoarele: un calendar în vederea creării monedei unice, punctul final al procesului de integrare economică; introducerea noţiunii de cetăţenie europeană, limitată la cinci drepturi supranaţionale sau comunitare (asupra acestui aspect vom reveni aparte);conferirea de puteri sporite Parlamentului European, care devine un organism de co-decizie împreună cu Consiliul Miniştrilor;introducerea a doi noi piloni (alături de domeniul comunitar clasic, reglementat de Tratatul de la Roma), respectiv domeniul politicii externe şi al securităţii comune plus politica internă şi justiţia (aceşti doi piloni relevă mai mult de abordarea interguvernamentală decât de abordarea comunitară);extinderea votului prin majoritate calificată la noi domenii.

Conform Cărţii Albe, integrarea economică trebuia să culmineze cu introducerea monedei unice. În acest scop, s-a adoptat un calendar care să respecte următoarele trei faze (realizate deja): a) liberalizarea mişcării de capitaluri, realizarea pieţei unice şi începerea convergenţei economice şi monetare (1990-1993); b) coordonarea politicilor monetare prin crearea unui Institut Monetar European (IME) şi formarea unui sistem european de bănci centrale (1994-1999). Pentru aceasta, politicile economice şi monetare trebuiau să respecte cinci criterii de convergenţă: – rata inflaţiei să nu depăşească 1,5% din rata medie realizată de către cele trei ţări în care inflaţia a fost cea mai slabă; – datoria publică să nu depăşească 60% din PIB; – deficitul public să nu depăşească 3% din PIB; – rata de schimb să respecte marjele de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul de schimb al SME („şarpele monetar european”) pe o perioadă de cel puţin doi ani; – ratele dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte media celor două ţări cu cea mai slabă rată a inflaţiei; c) realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) începând cu 1997 şi cu ţările care îndeplinesc cele cinci criterii de mai sus.

Piaţa Comună – cheia integrării economice

După adoptarea Actului Unic European (1986), CEE a trecut de la uniunea europeană la piaţa comună. Este instrumentul principal al integrării economice, care înlătură toate barierele privind realizarea efectivă a celor trei libertăţi prevăzute de Tratatul de la Roma: este vorba de libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor (realizată de uniunea vamală), dar şi a circulaţiei persoanelor şi a capitalurilor. Această evoluţie, definitivată de uniunea financiară şi monetară (începând cu 1999), transformă comerţul intraeuropean într-unul inter-regional. Ca şi regiunile, statele-naţiune devin simple entităţi ale unei comunităţi supranaţionale.

Într-o manieră globală, diverse studii realizate de Comisia Europeană au evaluat câştigul macroeconomic de pe urma punerii în practică a pieței comune. În condiţiile unor politici economice constante, creşterea PIB-ul comunitar a fost de 4,5%, preţurile au scăzut cu 6%, soldul comercial s-a ameliorat cu aproximativ 1% din PIB, soldul public cu 2,2% din PIB şi au fost create 1,8 milioane noi locuri de muncă.

Aceste efecte benefice ale pieţei comune se explică prin suprimarea controalelor vamale, în condiţiile în care costul formalităţilor administrative, al întârzierilor la trecerea vămii şi al salariilor funcţionarilor vamali reprezenta 1,5% din valoarea schimburilor intracomunitare; prin deschiderea pieţelor comune, respectiv punerea în concurenţă a întreprinderilor europene pentru atribuirea pieţelor publice naţionale (evaluate la 6,8 – 9,8% din PIB-urile naţionale); dincolo de efectul asupra calităţii serviciilor, această măsură a degrevat cu 0,5% din PIB-ul comunitar, respectiv costurile administrative efectuate înainte pentru vânzarea întreprinderilor publice (comunicaţii, transporturi etc.); prin alocarea superioară a capitalurilor, datorită scăderii costului creditului, al primelor de asigurare şi al serviciilor financiare, în urma concurenţei dintre prestatori (bănci, companii de asigurare); prin stimularea concentrării, pentru a beneficia de avantajele economiilor de scară.

Datorită acestor transformări, UE are cea mai mare economie a lumii, cu un procent estimat în 2010 de 26% (16.242 miliarde de dolari, SUA – 14,5 mlrd.) din produsul intern brut la nivel mondial, este cel mai mare exportator, cel mai mare importator de bunuri și servicii, iar din 500 cele mai mari corporații după venituri, 161 au sediul în Uniunea Europeană.