Mai mult ca orice activitate socio-umană, fotbalul știe să adune mii de oameni în tribune și miliarde în fața micilor ecrane, iar cu excepția Jocurilor Olimpice, doar o Cupă Mondială la fotbal poate centra atenția umanității într-o asemenea măsură, încât să facă alte preocupări absolut irelevante. Din acest considerent, atâta timp cât cele mai bune echipe se bat pentru mult râvnitul trofeu, am vrut să mă aplec asupra unei istorii a începuturilor sportului cu balonul rotund, cu referință atât la apariția acestui fenomen în sine, cât și asupra ideii de campionat mondial, fără a scăpa din vedere felul cum a pătruns „demonia fotbalului” în spațiul românesc. Pentru ca în cele din urmă să revin cu o totalizare asupra actualului „mundial”, cel de-al douăzecilea în istoria omenirii, care se desfășoară pentru a doua oară în Brazilia.

Cine au fost primii?: o polemică asupra originilor

Tentative de a bate cu picioarele ceva de genul unui balon au fost atestate din cele mai vechi timpuri la mai multe popoare și civilizații. Cea mai timpurie atestare documentară a fotbalului ca joc o găsim în China secolului II-III înainte de Hristos. Anume în perioada Dinastiei Han găsim primele referiri la faptul că oamenii jucau balonul din piele, pe care îl loveau într-un coș, fapt acceptat de FIFA ca prima formă a fotbalului ca joc sportiv. Aceasta și din considerentul că acest joc a fost primul standardizat, cu reguli clare.

Grecii și romanii de asemenea jucau cu mingea diferite sporturi, unele din ele cu picioarele, un fel de rugby-fotbal în varianta modernă, lucru valabil și în cazul japonezilor și coreenilor, primii având kemari – o variantă japoneză a fotbalului – drept joc preferat la curțile imperiale, care a dispărut către începutul secolului XIX. Cei care au descoperit America și alte spații noi în contextul colonizării europene a lumii, au fost uimiți să afle că jocul cu mingea persista și în alte părți ale globului, fără conexiuni cu Europa. Astfel englezii au găsit în secolul XVI popoare de eschimoși care jucau în Groenlanda ceva asemănător cu fotbalul, fiind împărțiți în două echipe. Același lucru este constatat și la popoarele indiene din America sau la popoarele din civilizația maya și azteci. Chiar și pe pământ australian, existau triburi indigene care se distrau în „jocul de-a lovirea și prinderea mingii”. Într-un cuvânt, fotbalul este o pornire genetică firească a umanității, persistent izolat și original în toate părțile globului indiferent și înaintea interferenței omului european, care abia ulterior, în epoca modernă a reușit să imprime acestui joc un caracter cu adevărat global.

Fotbalul și modernitatea

Ca și multe alte lucruri importante, de la forme de guvernământ și practici politice, la invenții și probe de sport, englezii au dat umanității și primele forme moderne ale fotbalului. Asta chiar dacă fotbalul italian, din mai multe puncte de vedere, revendică paternitatea jocului cu balonul rotund. După cum relatează documentele timpului, în oraşele Renaşterii din secolul XIII, Florenţa, Siena, Bologna, oamenii practicau prin centrele urbane şi la periferii aşa-numitul „gioco del calcio”. În acea perioadă, se mai juca fotbal şi în alte părţi, cu precădere în Franţa şi Anglia, dar spre deosebire de acestea, în Italia acest joc era practicat organizat, în dimensiuni bine conturate şi conformându-se unor regulamente riguroase, stabilite cu precizie. După cum ştim, chiar şi actualmente, în anumite oraşe din Italia, spre exemplu Florenţa, se mai practică o dată în an un astfel de joc, care se dispută în costume de epocă şi respectând tradiţiile de cândva.

Oricum, englezii sunt cei care începând cu secolul XIX au început dezvoltarea furtunoasă a acestui sport, în mare parte prin universități, colegii și școli. În 1815 Școala Engleză și Colegiul Eton au stabilit primul set de reguli, cunoscute ca Regulamentul de la Cambridge, pentru ca în octombrie 1863 unsprezece reprezentanți ai școlilor și cluburilor din Londra să se întâlnească pentru a crea regulile fundamentale comune pentru a controla jocurile dintre ele, în rezultatul cărora s-a format Asociația de Fotbal. Consolidat definitiv în 1869, după plecarea iremediabilă a Asociației de Rugby Fotbal, noul for fotbalistic englez a interzis orice atingere a mingii cu mâna, ceea ce a rămas una din cele mai grave delicte în fotbalul modern, un gen de atavism al confruntării pentru supremație în societatea britanică dintre fotbal și rugby. Odată cu răspândirea colonizării britanice în lume și a modernizării britanice în Europa, marinarii, comercianții, soldații, muncitorii sau funcționarii britanici au dus fotbalul în diferite părți ale globului, dând naștere primei globalizări ale fenomenului fotbalistic.

Italienii, austriecii și germanii au fost cei mai activi imitatori ai fotbalului cu balonul rotund, în timp ce Argentina, Uruguay și Brazilia au adoptat acest joc în America de Sud. Acest fapt este deosebit de sugestiv atunci când gândim în timp tradițiile fotbalistice ale acestor țări, fiecare din ele, cu excepția Austriei, fiind campioane mondiale, unele din ele de câteva ori.

Pătrunderea fotbalului în spațiul românesc

Sunt atestate câteva versiuni privind apariţia fotbalului în România, toate prezentând interes din perspectiva atestării momentului zero al fotbalului românesc. Cea mai veche atestare privind începuturile jocului de fotbal în România o găsim la Gh. Nicolaiţa şi I. Sîrbuţ, care susţin că „în anul 1888, tinerii jucau fotbal în împrejurimile Aradului”. Din aceeaşi sursă aflăm că în anul 1890 la Arad era fondată prima echipă de fotbal din spaţiul românesc, ea fiind opera lui Iuliu Weiner, un stomatolog care s-a reîntors de la studii din Anglia şi a adus de la Londra „prima minge de fotbal din ţara noastră”. C. Kiriţescu scrie că prin anul 1893 „echipe efemere şi neorganizate de elevi jucau fotbal în Bucureşti”, iar Mario Gebauer, unul dintre primii lideri în organizarea fotbalului din România, încearcă să ateste ideea că fotbalul a apărut prima oară la Bucureşti în anul 1899 şi el însuşi era implicat în promovarea acestui joc începând cu anul 1904. Ziarul românesc „Ecoul sportiv” din 15 ianuarie 1922 susţine, de asemenea, că prin anii 1898-1899 „echipe de muncitori străini jucau fotbal în cartierele din Bucureşti”.

Cercetătorii români E. Ghibu şi I. Todan susţin că fotbalul a venit în România pe două căi. Prima cale este atestată la sfârşitul secolului XIX, odată cu începutul procesului de modernizare în ţară şi accesul acesteia la economia mondială. Fluxul capitalului străin în România a condus la venirea aici a inginerilor, specialiştilor şi muncitorilor străini, mai ales în Bucureşti şi în regiunea petrolieră Ploieşti. Mulţi dintre aceştia – belgieni, germani, olandezi, dar în mod special englezi – jucau fotbal în timpul lor liber şi drept rezultat, populaţia locală i-a imitat. Cea de-a doua cale a fost, la fel ca şi în cazul altor genuri de sport, prin intermediul românilor care s-au reîntors de la studii, călătorii sau muncă din Europa Occidentală. În completarea celor doi, am spune că a mai fost o cale de pătrundere a fotbalului în spaţiul românesc, şi anume prin intermediul extinderii fotbalului în cadrul Imperiului Austro-Ungar, care a făcut posibilă apariţia şi dezvoltarea acestui sport în teritoriile româneşti aflate atunci în cadrul imperiului.

Primele reguli aproximative de fotbal au fost publicate pentru prima oară la Bucureşti (1893) şi Arad (1898), însă primul regulament de fotbal exact a fost publicat de profesorul Dmitrie Ionescu de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Regulamentul era parte integrantă a „Regulamentului pentru jocurile sportive pentru uzul tuturor şcolilor” şi a apărut în anul 1895.

În anul 1897, la Timişoara erau organizate primele meciuri de fotbal între echipele de elevi. Aproximativ în aceeaşi perioadă, la 15 iulie 1899, era creată Societatea de Fotbal din Arad, denumită mai târziu Clubul Atletic Arad. În anul 1901, fotbalul era atestat şi în alte oraşe ale Transilvaniei – Oradea, Lugoj, Baia Mare. Un an mai târziu (1902) a fost creat Clubul de Fotbal Timişoara, care la 20 august 1902 a susţinut primul meci dintre cluburile româneşti cu o echipă din Lugoj.

La Bucureşti cluburile de fotbal au apărut mai târziu, iar prima echipă, numită „Olimpia” şi alcătuită prioritar din muncitori germani, a apărut în anul 1904. Muncitorii englezi care activau la întreprinderea „Colentina” au creat în aceeaşi perioadă o echipă de fotbal, care purta acelaşi nume. În perioada respectivă, fotbalul începe să pătrundă şi pe paginile presei timpului, prima atestare documentară a unui meci de fotbal între echipele bucureştene s-a făcut în nr. 6 al gazetei „Din lumea sporturilor” din 4 decembrie 1907.

În 1906, muncitorii americani şi olandezi care lucrau la rafinăriile de la Ploieşti au creat echipa de fotbal United FC. Alte echipe, cum ar fi „Bukarest” şi Clubul Atletic Bucureşti, au fost create în anul 1912. Un pas important pentru evoluţia ulterioară a fotbalului românesc l-a constituit crearea în anul 1909 a Asociaţiei Cluburilor de Fotbal din România de către reprezentanţii „Olimpia”, United FC şi „Colentina”. Această dată este oficial acceptată ca data fondării Federaţiei Române de Fotbal.

Aceleaşi trei echipe au organizat în anul 1909 primul „campionat” al României, iar prima campioană a devenit FC „Olimpia” Bucureşti. Trebuie să menţionăm faptul că la acel moment campionatele României erau organizate exclusiv în partea de est a ţării, fără participarea echipelor din partea de vest. Până la Primul Război Mondial acest lucru a fost imposibil de realizat din motive politice, deoarece teritoriile din vestul României se aflau sub dominaţia austro-ungară. Organizarea acestora într-un singur campionat a devenit posibilă după 1 decembrie 1918, când România a reuşit să integreze teritoriile sale istorice într-un stat unitar.

Apariția fotbalului în Basarabia

Nu există o certitudine clară în privinţa apariţiei fotbalului în Basarabia. Dată fiind poziţia geografică, la periferia Imperiului Rus, departe de centrele urbane importante, fotbalul a venit aici relativ târziu, în comparaţie cu alte teritorii româneşti sau cu Ucraina. Putem intui că datorită proximităţii oraşului Odesa, care era un mare oraş şi port, iar pe deasupra unul din marile centre fotbalistice ale Imperiului Rus (primul club atestat pe teritoriul imperiului a fost Clubul Atletic Britanic din Odesa, creat în 1878 de către marinarii englezi), fotbalul a venit în Basarabia anume de aici. Supoziţia este confirmată şi de prima atestare scrisă despre fotbalul basarabean. În cartea sa „Notiţele unui veteran al sportului”, Nicolai Biazi, cunoscut îndeaproape cu fotbalul odesit, susţine că la 29 august 1910, pe terenul de instrucţie al Gimnaziului de Băieţi din Chişinău a avut loc meciul de fotbal dintre selecţionata gimnaziştilor şi liceenilor din Chişinău şi cea a elevilor Gimnaziului nr. 2 din Odesa. Echipa odesită a învins cu un scor categoric de 22:0, iar meciul a fost arbitrat de doi chişinăuieni – O. Zaidl şi C. Gălăţan. Aceasta este prima atestare documentară a unui meci de fotbal desfăşurat în Basarabia şi este considerată data oficială de naştere a fotbalului în R. Moldova.

Înainte de Primul Război Mondial este documentată organizarea primelor echipe de fotbal la Chişinău, Bender (Tighina), Tiraspol, iar primele meciuri de fotbal, la începutul secolului trecut, erau disputate în Piaţa Nemţească din Chişinău. Anume aici, după al Doilea Război Mondial a fost construită prima arenă de sport şi de fotbal din RSSM – stadionul „Dinamo”. De asemenea, au fost înregistrate în presa vremii diverse meciuri dintre echipele din Chişinău şi Tiraspol sau dintre cele din Tighina şi Tiraspol. În linii generale însă, fotbalul în Basarabia, înainte de Primul Război Mondial, a avut o evoluţie cu caracter local, nesemnificativ pentru fotbalul imperial.