Din comisie au făcut parte Ruxandra Demetrescu, profesor la Universitatea de Arte București,Simona Tănăsescu – consilier Guvernul Romaniei, dr. Lia Maria Voicu – președintele Fundației „Constantin Stere”, dr. Mircea Hortopan – director adjunct Muzeul Național Peleș, dr. Narcis Dorin Ion – director general Muzeul Național Bran, ing. Mircea Cosma – președinte Consiliului Județean Prahova, ing. Florin Constantin – primar Vălenii de Munte.

După vizionarea machetelor, juriul a hotărât exprimarea votului în sistemul secret. S-a votat pe două buletine diferite, lucrarea clasată pe locul secund, urmând să fie ridicată în Republica Moldova, la Chișinău. Asta și pentru că acolo a existat un monument închinat Regelui Ferdinand Întregitorul de Neam realizat de către sculptorul Oscar Han, însă a fost dărâmat odată cu instalarea puterii sovietice, după cel de al doilea Război Mondial.

Comisia a hotărât să-l desemneze câștigător al concursului pe sculptorul ploieștean, Constantin Ionescu. Monumentul urmează să fie ridicat la Vălenii de Munte și se încadrează în Programul România 100.

Pentru Chișinău lucrarea aleasă a fost cea a artistului plastic George Dumitru.

Monumentul ar avea între 3,5 și 4,2 metri în funcție de amplasament și fundal.

Macheta monumentului lui Ferdinand I ce ar urma să fie ridicat la Chișinău.

Ferdinand I la Chișinău.

Ferdinand I la Chișinău.

Ferdinand I la Chișinău.

La 16 ianuarie 1937, în memoria a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chişinău, ofiţerii de rezervă (veterani) din Basarabia în număr de 15 persoane, sub preşedinţia d-lui Gherman Pântea, asistat de dl. Elefterie Sinicliu ca secretar, organizează Comitetul care a decis ridicarea la Chişinău, prin colectă publică, a Monumentului neuitatului Rege al României Ferdinand I, Întregitorul de Neam şi Ţară. În concepţia lui Gh. Pântea, statuia Regelui Erou Ferdinand I din Chişinău urma să fie "o pildă de pioasă recunoştinţă în amintirea Regelui ţăranilor, pe care i-a înstăpânit în brazda lor strămoşească şi totodată un simbol de neclintită credinţă în veşnicia pietrei de hotar aşezată la graniţa Nistrului Românesc".

Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chişinăului, comandantul armatei şi Comitetul, alege locul amplasării monumentului şi anume "în scuarul din faţa palatului mitropolitan, la 6 metri de bordura trotuarului bulevardului Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare şi Sfânt), în faţa monumentului portal al catedralei mitropolitane".

Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de M.S. Regele Carol II-lea a României, iar colectarea rapidă a fondurilor, de la oamenii de bună credinţă din ţară, a permis aşezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938. Manifestaţia prilejuită de acest fapt, de o grandoare naţională, a avut loc prin oficierea slujbei religioase de către Î.P.S. arhiereu Efrim la catedrala din Chişinău (Nihil sine Deo, deviza Casei Regale a României), fiind prezenţi delegaţi de la Orhei, Lăpuşna, Bălţi, etc., elevi ai şcolilor secundare, autorităţile civile şi militari.

Sculptura din bronz, executată de O. Han, a fost anterior expusă la Bucureşti, în grădina Ateneului Român spre a fi văzută şi admirată de locuitorii Capitalei. Ulterior, lucrarea a fost plasată la Chişinău pe un soclu de beton placat cu piatră moale. Sculptorul O. Han, autorul mai multor monumente din România în perioada interbelică, este de asemenea autorul monumentului domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, din Orhei.

La 5 februarie 1939, în prezenţa reprezentantului la Chişinău a M.S. Regelui Carol II-lea, d-l. General Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române), a trei miniştri din Guvernul României şi a delegaţilor oficiali ai mai multor provincii româneşti, are loc dezvelirea monumentului. După slujba religioasă, oficialii desprind culorile ţării de pe monument, după care se intonează Imnul Regal. Mai mulţi inviţati şi gazdele au luat cuvântul pentru a-şi exprima trăirile, iar solemnitatea dezvelirii monumentului a fost difuzată integral, la radio.

Înainte de venirea ocupanţilor sovietici, în iunie 1940, statuia a fost evacuată la Iaşi:

Monumentul Regelui Ferdinand din Chişinău, repartizat oraşului Iaşi; are stricăciuni foarte însemnate, capul turtit şi picioarele rău deteriorate; este dat spre reparare Liceului industrial din Iaşi; reparaţiile se ridică la 250.000 lei.

În ziarul "Basarabia" din 27 Februarie 1942 scria că monumentele Regelui Ferdinand I şi al Domnitorului Ştefan cel Mare au fost readuse la Chişinău, unde urmau să fie reinstalate la vechile locuri, însă în vara aceluiaşi an pe soclul Regelui Ferdinand I a fost instalat Ştefan cel Mare. Aici se întrerupe istoria scurtă a statuii Regelui din Chişinău.

Ferdinand I – omul din spatele Marii Uniri

Regele Ferdinand I este unul dintre cele mai importante capete încoronate care au stat pe tronul regatului României. Personalitatea sa este strans legată de momentul Marii Uniri precum şi de definitivarea acelei Românii Mari la care visăm cu toții şi de care ne aducem aminte cu emoție. Om de o vastă cultură, poliglot şi botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer dedicat românilor, sub cârmuirea sa înregistrandu-se cea mai înfloritoare perioada a statului românesc modern. Rândurile următoare prezintă date mai puțin ştiute de majoritatea persoanelor, prezintă omul din spatele marilor decizii luate şi sub care s-a îndeplinit marele ideal național.

Moștenirea tronului

Pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea dinastiei de Hohenzollern, în anul 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tronul României. Deoarece Carol I nu avea copii, s-a trecut la aplicarea articolului 83 din Constituție care prevedea : „In lipsă de coborâtori în linie bărbătească ai Măriei Sale Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, succesiunea tronului se va cuveni celui mai în vârstă dintre frații săi sau coborâtorilor acestora”. Atât fratele mai mare al lui Carol, principele Leopold de Hohenzollern, cât şi nepotul cel mai în vârstă au notificat că renunță la calitatea de moştenitori ai tronului României, astfel că succesiunea a revenit lui Ferdinand-Victor-Albert-Meinard, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern şi al principesei Antoaneta, infanta Portugaliei. Prin „pactul de familie” din 18 mai 1881-patronat de însuşi împăratul Germaniei, Wilhelm I, şeful familiei de Hohenzollern- Ferdinand de Hohenzollern, nepotul lui Carol I, a fost confirmat ca moştenitor al tronului României.

In 1884, principele Ferdinand a venit pentru câteva luni în România, după care şi-a continuat studiile la liceul din Düsseldolf, apoi la Universitatea din Lipsca şi la Scoala Superioară de Stiințe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, a urmat şi cursuri de limba, literatura şi istoria românilor cu profesorul numit Păun.

La 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand, moştenitorul Coroanei, s-a stabilit în România. El a luat cuvântul în Senat, la 9/21 mai, exprimandu-şi dorința de a studia „în toate amănuntele sale” mecanismul politic al țării pe care urma s-o conducă.

Sub atenta supraveghere a regelui Carol I, Ferdinand a primit în continuare lecții de limba romănă, de istoria şi geografia României, a fost pus în contact cu realitatea diversă a țării. In acelaşi timp, şi-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucție şi la manevre. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la sublocotenent la general de corp de armată, precum şi toate funcțiile-de la comandant de pluton la comandant de corp de armată şi de inspector general de armată.

Personalitatea și fizicul regelui

Cititor pasionat şi înzestrat cu o foarte bună memorie, principele Ferdinand şi-a multiplicat cunoştințele de literatură, artă, muzică, chimie, şi-a insuşit limbile vechi (greaca, latina), precum şi cele moderne (engleza, rusa, franceza). Dar pasiunea vieții sale era botanica, ajungând să cunoască numele tuturor plantelor din diferite regiuni ale țării noastre, atât numele latin, cât şi cel în limba vulgară.

Principele Ferdinand era un tânăr înalt de statură, zvelt, blond, cu fruntea lată, ochii albaştri-verzui, nasul coroiat, mustață stufoasă, urechi foarte mari în formă de pâlnie, de care era destul de complexat. In acest fel se explică şi de ce majoritatea fotografiilor sunt făcute din profil.

Rațiunea de stat învinge sentimentele

Curând după venirea sa în țară, tânărul principe a creat serioase probleme familiei domnitoare, deoarece vroia să se căsătorească cu Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta. Acest act nu era îngădui de Statulul Casei Regale, care stabilea-implicit, nu explicit-obligația membrilor acesteia de a se căsători cu persoane aparținând unor familii domnitoare din alte state. Cerința fusese impusă în scopul de a se împiedica aservirea monarhiei unei familii româneşti şi a evita disputele interne pe această temă. Regina Elisabeta a încurajat idila dintre cei doi, dar în fața opoziției Consiliului de Miniştri şi a oamenilor politici în general, Carol I i-a cerut lui Ferdinand să aleagă între Elena Văcărescu şi tron. Elena Văcărescu a luat calea exilului spre Paris, renunțând să mai vină vreodată în România, Ferdinand retras la Sigmaringen, amenința cu sinuciderea, dar, în scurt timp, rațiunea de stat a învins sentimentele, fie ele oricât de sincere şi curate. La 29 decembrie 1892/10ianuarie 1893, Ferdinand s-a căsătorit cu Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Cei doi s-au logodit imediat după cea de-a doua întâlnire pusă la cale de părinți când, după cum nota Regina Maria în „Povestea vieții mele”, „aproape nu ne cunoşteam”.

Moştenitorul tronului şi familia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia niciun act de independență, nici măcăr în viața personală. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din Bucureşti şi s-a construit Palatul Pelişor la Sinaia. In acelaşi spirit, Carol I se ocupa personal de educația copiilor moştenitorului Conoanei, considerând că ei aparțin țării, față de care el are o datorie de împlinit. Prin aceasta, însăşi viața personală a lui Ferdinand era grav afectată, calitatea sa de cap de familie fiind absolut formală.

Un moment critic s-a ivit în mai 1897,când principele, bolnav de febră tifoidă, s-a aflat la un pas de moarte. Maria a fost trezită din somn să-şi ia rămas-bun de la soțul ei, căruia i se dădea cuminecătura. Totuşi, ca prin minune, Ferdinand şi-a revenit, dar chipul său a căpătat înfățişarea unui om bătrân, gârbovit şi cu paloare nefirescă pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieții.

După 25 de ani de la venirea în țară, principele Ferdinand nu părea pregătit şi doritor să devină rege al României. I.G. Duca nota în amintirile sale politice ca principele era „de o timiditate bolnăvicioasă”.

Moartea Regelui Carol I și urcarea pe tronul României a noului rege

La 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I înceta din viață la Castelul Peleş, după ce Consiliul de Coroană luase decizia neutralității României în război, decizie ce era în contradicție cu ceea ce dorea regele. Ottokar Czernin, ministrul Austro-Ungariei la Bcucureşti, afirma:” Regele Carol a murit de război. Ultimele săptămâni au fost o tortură pentru bătrânul domnitor, caci el primea comunicările pe care eu i le adresam ca nişte lovituri de bici…l-am văzut prăpădindu-se zi cu zi, sub aceste continue lovituri de măciucă şi că excitarea sufletească, în care trăia, i-a scurtat, desigur, zilele” .

Disparția regelui Carol I a fost receptată de principele Ferdinand ca o adevărată nenorocire. Văzându-l plângând , o doamnă de la curtea regală n-a ezitat să spună că durerea lui Ferdinand era „durerea sclavului care şi-a pierdut stăpânul şi nu ştie ce să facă cu libertatea”.

La 28 septembrie/11 octombrie 1914, principele moştenitor Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României; într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi un „bun român”, ceea ce împrejurările de aici înseamnă că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.

Urcat pe tron în 1914, Ferdinand a inaugurat un mod nou de domnie, care a frapat pe contemporani, obişnuiți cu metodele şi stilul lui Carol I. Umbra regelui Carol I l-a urmărit pe Ferdinand I pe parcursul întregii domnii, iar contradicțiile dintre personalitățile celor doi sunt nenumărate.

Nicolae Iorga aprecia că, în septembrie 1914, când a urcat pe tron, regele Ferdinand era pentru cei mai mulți un necunoscut şi un neținut în seamă, pentru câțiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranță”. O idee similară formula şi regina Maria:” Soțul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simțea”.

Imediat după urcarea lui Ferdinand pe tron, viața la curtea regală s-a schimbat brusc, cu importante consecințe asupra vieții politice din România. Distanța dintre suveran şi colaboratorii săi politici s-a micşorat sensibil. Nu suporta să țină oamenii la distanță, să le atragă atenția, direct sau prin comportarea sa, că are „sânge albastru” şi provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri.

Ferdinand I a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă şi cea germanofilă, vizând intrarea României in Primul Război Mondial. Noul rege era pentru opinia publică un necunoscut din punct de vedere politic, un mare semn de întrebare.

Spre deosebire de înaintaşul său, regele Ferdinand şi-a constituit o adevărată camarilă-alcătuită din persoane care nu dețineau o funcție politică în sistemul instituționalizat, dar care participau la luarea deciziilor. Principalul lui „sfătuitor” era regina Maria, fire ambițioasă, dornică de afirmare politică. Un rol important a dobândit principele Barbu Stirbey-favoritul reginei Maria şi administratorul domeniilor Coroanei. Dintre oamenii politici, influența politică cea mai puternică a exercitat-o Ion I. C. Brătianu, preşedintele PNL. Lipsit de ambiții, nedorind să apară cu orice preț în prim-plan, regele Ferdinand a acceptat în mod tacit dominația politică a lui Ion I.C. Brătianu

In discuțiile personale, Ferdinand era agreabil, etala cunoştințe bogate din domenii variate ale ştiinței, artei şi literaturii, dar în public îl cuprindea o timiditate nefirească. Işi găsea cu greu cuvintele, relua de câteva ori ultimele vorbe ale interlocutorului şi în loc de răspuns nu îndrăznea să zică decât „da,da,da”. După multe poticneli reuşea să intre în ritm şi să aibă o comportare normală. In mod cert, comparativ cu Carol I, predecesorul său, regele Ferdinand apărea ca un om stângaci, fără poză şi prestanță.

Venit în România în calitate de principe moştenitor, Ferdinand s-a aplecat cu multă stăruință asupra istoriei şi culturii româneşti, ajungând să cunoscă bine sufletul şi mentalitatea poporului român, să se acomodeze cu ambiția societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la castelul Pelişor din Sinaia, dar şi la Scroviştea, la Cotroceni sau la Buftea (palatul lui Barbu Stirbey). In mod cert, Ferdinand s-a integrat treptat, în lumea românească a vremii, cu calitățile şi defectele ei.

Noul rege prefera discuțiile lungi, neprotocolare, pe subiecte diverse: biologie, istorie, lingvistică, politică, iar cultura lui era multilaterală.

Viața personală a lui Ferdinand a fost marcată de căsătoria cu frumoasa Maria, o femeie cu o fire total diferită de cea a regelui. Copiii celor doi au crescut intr-o libertate vecină cu libertinajul, cu consecințe negative pentru viața lor personală. Astfel, cu excepția Mariei-al cărei soț (regele Alexandru al Iugoslaviei) a murit, toți ceilalți au avut o viață de familie eşuată. Elisabeta a divorțat de regele George al Greciei, Nicolae şi Ileana au avut căte două căsătorii, iar Carol a fost căsătorit de trei ori.

Regele Ferdinand s-a încadrat strict în normele constituționale, nu şi-a îngăduit decât rareori inițiative proprii, şi atunci în probleme de ordin secundar. El a interpretat în sens foarte restrictiv prevederile constituționale, considerând că nu trebuie să intervină direct, ci să asculte punctele de vedere ale colaboratorilor şi, pe această bază, să ia o decizie.

Trecerea anilor şi dobândirea experienței de conducere nu au schimbat felul de a fi şi atitudinea politică ale regelui Ferdinand. Deşi după razboiul din 1916-1919 şi făurirea Marii Uniri dobândise un real prestigiu, Ferdinand n-a făcut efortul de a ieşi de sub tutela lui Ion I.C. Brătianu şi de a promova o politică proprie. Din această cauză Nicolae Iorga nota în cartea sa „O viață de om. Aşa cum a fost”: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen”.

Interesele României mai presus de cele personale

Din punct de vedere al sacrificiilor personale pentru interesele generale ale statului, Ferdinand a avut de suferit. El a fost nevoit să renunțe la căsătoria cu Elena Văcărescu şi să-şi boteze copiii potrivit religiei ortodoxe. Acest fapt i-a atras excomunicarea de către papă, precum şi interzicerea sfintei împărtăşanii. Pentru Ferdinand, un catolic convins, aceasta a fost o mare lovitură, pe care a resimțit-o până în preajma morții sale. In Consiliul de Coroană din 1916, regele Ferdinand s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Antanta, împotriva Germaniei, țara sa de origine. A făcut-o cu durere în suflet, dar cu conştiința că-şi îndeplinea datoria față de poporul în fruntea căruia se afla.

Sfârșitul domniei lui Ferdinand

Sfârşitul regelui Ferdinand a fost precedat de o lungă suferință, receptată de opinia publică cu un sentiment de compasiune pentru omul drept, omul loial, care era măcinat de o boală incurabilă. Dispariția lui era privită cu îngrijorare, deoarece la tron urma un copil, tutelat de o Regență, care nu putea să se bucure de autoritatea şi prestigiul suveranului. In țară nu era linişte nici în privința dinastiei, nici a vieții politice în general, dar el ca rege işi făcuse datoria față de țară, punând interesele României mai presus de cele personale şi lăsând o operă durabilă.

La doar 62 de ani, dupa o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoşi pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind inmormantat la Curtea de Arges alături de Regele Carol I şi Regina Elisabeta. In timpul scurtei sale domnii, Romania a atins un nivel de dezvolare unic până atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". Se dezvoltă comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice şi stabile din întreaga lume. Totul s-a întâmplat sub conducerea unui rege care, între problemele personale şi războaiele care au răvăşit țara, a găsit totuşi timp să se dedice şi ştiinței şi cunoaşterii, fiind preşedinte şi protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veşnice. A fost singurul monarh care a avut fericirea să domnească peste o țară mare, visată de predecesorii săi şi să se intituleze „regele tuturor românilor” .

Realizări

Ferdinand I a fost „Intregitorul de țară”, sub sceptrul său realizându-se Marea Unire din 1918-cel mai important act din istoria poporului român. A devenit primul rege al tuturor românilor. A fost omul reformei agrare-„regele țăranilor”-al celei electorale şi al acțiunilor vizând consolidarea statului național unitar român. Dintr-o țară mică, România a ajuns un stat de mărime medie în Europa. In cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari progrese pe toate planurile( cultural, politic, economic), un dinamism cu adevărat remarcabil, care a demonstrat în mod grăitor vocația constructivă şi inteligența poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

Sursa: http://fundatia-cstere.ro