Fragmente de amintiri despre vara mea, Leonida Lari

 Dintre aceștia făceam parte și eu, și așteptam să apară o ocazie pentru a-mi atinge scopul. Ea era prea mare, foarte populară, chiar legendară, și nu riscam să mă apropii de ea. Și totuși, ocazia apăruse în primăvara anului crucial, 1989. Procurasem ultima ei carte, nouă, în grafie veche, chirilică, Dulcele foc, și doream cu orice preț să obțin de la Leonida, un autograf pe această noutate editorială. Mi-am luat inima în dinți și am intrat în biroul ei de la Uniunea Scriitorilor și după un sfert de oră de comunicare între doi neegali, dar foarte plăcută, s-a-ntâmplat acea minune multașteptată…

A trecut o perioadă de timp, ea a devenit deputat al poporului din URSS, a mai trecut ceva timp și eu am devenit deputat în Parlamentul de la Chișinău. În pauzele dintre ședințele Sovietului Suprem al URSS revenea la Chișinău și mai trecea pe la ședințele Parlamentului moldav și unde o vedeam o salutam amabil. După ce a fost aleasă în Parlamentul României n-am mai întâlnit-o vreo zece ani, până în vara anului 2003…

… În data de 19 iunie 2003, am fost invitat la ASE București de către rectorul ei Paul Bran, să prezint în Aula Magna, într-o ședință a Seminarului teoretic al ASE, proaspăta monografie semnată de mine și Alexandru Furtună, Neamul Șoimăreștilor-500 de ani de istorie (Ed. Prometeu, 2003). Am mers acolo cu fostul coleg de facultate de economie, prozatorul Nicolae Rusu. Și pentru că lucrarea conținea și un compartiment cu Neamul Roșculeștilor, din care făcea parte și Leonida pe linie maternă, și eu – pe aceeași linie (și mama tatălui meu tot din acest neam făcea parte), l-am rugat pe Nicolae Rusu fiind mai apropiat de ea, s-o invite la lansarea cărții. N-a putut veni din cauza unei ședințe în Parlament, și regretam căci, lansarea moderată de regretatul rector al ASE București, rector-fondator al ASE Chișinău și prieten devotat al Basarabiei române, Paul Bran, s-a transformat într-un spectacol de zile mari… A doua zi, era într-o vineri, 20 iunie, Leonida, ne-a invitat la ea acasă. Intrând în casă, am fost rugați să așteptăm vreo jumătate de oră până-și termină gândul, scriind sau redactând un nou poem (un pic mai târziu am aflat că era vorba de redactarea părții a doua a poemului Rugă către Domnul, scris cu cinci zile mai devreme, pe 15 iunie 2003, deci în ziua morții lui Mihai Eminescu). I-am oferit un exemplar de carte cu dedicație, Leonida primind-o cu niște ochi deschiși cât două pălării înflorite de floarea – soarelui, cu toate că, monografia, nu era o surpriză absolută pentru ea, știind de pregătirea cărții de la consiliera sa, care-i era și verișoară, Valentina Roșca. Vreun sfert de oră a frunzărit cartea, eu îi vorbeam despre istoria Roșculeștilor de la Bursucenii ei și legăturile lor de rubedenie cu cei de la Cornova mea. Apoi am stat în tăcere cu toții până Leonida a închis cartea și, ridicându-și ochii umeziți ușor de pe paginile monografiei, mi-a zis suspinând: „Măi vere, nu-ți dai seama ce balsam mi-ai adus în casă și mi-ai pus pe masă. Îmi imaginez ce vor zice, străinii de pe Dâmbovița și Bâc, despre carte și despre mine când le vor spune consilierii, că ei citesc doar cărți (carduri) bancare, despre această istorie a neamului nostru…” .

După ce a scris o dedicație pe textul proaspăt imprimat al poemului, mi-a citit cu glas tare dedicația, ce urmează, oferindu-mi-l cu zâmbetul pe buze:

Lui Vasile Șoimaru, vărul meu de gradul opt,
de pe vremea, când neamul nostru de boieri era la putere.
Cu dragoste roșculească și șoimărească,
L. Lari 20.06.2003

M-a întrebat de nu vreau să fac o carte aparte despre Neamul Roșculeștilor. I-am spus că vreau, dar nu știu de unde să mai cerșesc bani pentru o carte nouă, neachitând-o pe deplin pe cea care o ținea în mână. Speram să zică ea că va solicita ca deputat un ajutor financiar de la cele două structuri ale Statului care mai sprijină unele apariții editoriale ale românilor din afara granițelor actuale ale României, dar n-a fost să fie. Mai târziu am înțeles (de la Anatol Ciocanu) în ce relații se afla ea cu demnitarii de pe Dâmbovița, pentru că și Glasul Națiunii, legendarul săptămânal, redactat de ea, apărea cu mari probleme.

Totuși, i-am zis că aș dori să fac această carte, mai ales că o parte din materiale le aveam deja, iar Alexandru Furtună descoperise un nou dosar care-și aștepta traducerea din slava veche. De lucrarea dată se interesa și unionistul de altădată, Iurie Roșca, și el descendent din acest neam, numai că peste mai puțin de doi ani de zile, pe 4 aprilie 2005, unionistul nostru s-a aliat cu antiunioniștii kominterniști… N-am putut ierta o astfel de trădare roșculească și, ca urmare, am renunțat la acest proiect solicitat de Leonida.