E îngrijorător deci faptul că educaţia de la noi nu se simte azi sigură epistemic şi praxiologic. Nesiguranţa educaţiei, ca proces şi finalitate, este reiterată zilnic de mass-media, care confirmă că numărul nemulţumiţilor de învăţământul general şi cel universitar predomină asupra celui al tăcuţilor şi satisfăcuţilor. Un nemulţumit, s-ar zice, este şi subsemnatul, dacă ne referim la „subcompetenţe” şi la curriculumul fără obiective, la noile standarde de conţinuturi şi la lipsa unei politici naţionale clare în domeniul educaţiei.
Totuşi lucrurile nu par atât de grave, dacă luăm în calcul numărul de tineri moldoveni admişi la universităţile din Occident, ba chiar îţi vine uneori să nu fii de acord cu D. Cantemir, care, la timpul său, afirmase că moldovenii nu se prea trag la carte, mai ales că cărturarul, deşi membru al Academiei din Berlin, n-a făcut şi un studiu comparativ cu alte neamuri, ca să ne convingă că ceea ce a afirmat el despre moldoveni este fundamentat ştiinţific, şi nu-i doar o părere de rău. Eu unul nu prea cred că neamurile vecine, pe timpul lui Cantemir, ne întreceau chiar cu mult la numărul de ştiutori de carte. Şi chiar dacă a şi fost aşa, n-ar trebui să regretăm prea mult, pentru că popoarele mai alfabetizate altădată, astăzi aproape că nu mai au folclor, iar folclorul, se ştie, a fost dintotdeauna temelia cea mai sigură a educaţiei unui popor, şi cine şi-o pierde – acela este nevoit să inventeze tot felul de teorii şi concepte ca să se simtă câtuşi de puţin sigur că educaţia în ţara lui este una bună.
Nu s-au făcut o mulţime de definiţii şi prognoze cu privire la independenţa noastră politică? Dar care dintre ele a depăşit-o pe cea a lui Nicolae Sulac, unul din cele mai mari talente populare, care ne avertiza categoric că dacă o vită este slobodă în ocol, asta nu înseamnă că este şi liberă?..
Cred şi eu că educaţia occidentalilor este una bună, dar numai în limitele tipului de civilizaţie europeană, nu şi în cele ale unei spiritualităţi milenare, pe care au preluat-o şi au conservat-o românii de la dacoromâni, o spiritualitate care se regăseşte, de exemplu, în balada populară Mioriţa şi în Creanga de aur a lui M. Sadoveanu, şi care este concentrată în versul eminescian Pe mine mie redă-mă – căci noi purtăm în sânge înţelegerea lumii ca pe o entitate în care ne înscriem fiecare cu propria-i identitate. De aceea noi n-am fost tentaţi vreodată să distrugem lumea şi să construim alta, precum au încercat nu o dată s-o facă alte popoare, mai ştiutoare de carte şi mai civilizate, precum francezii, sau mai puţin avansaţii pe această dimensiune, ruşii. Cu toate acestea, şi francezii, şi ruşii ar trebui să ne servească ca exemplu în procesul de adaptare a învăţământului naţional la cel comunitar european: ei îşi păstrează cu gelozie şi sfinţenie tradiţia naţională şcolară şi universitară şi nu acceptă decât adaptări nesemnificative la sistemul comunitar european. Ei n-au muşcat din nada divizării educaţiei istorice în procente, ci fac atâta educaţie istorică de câtă au nevoie ca să existe ca naţiuni şi ţări.
Cu atât mai precauţi la recomandările comunitar-europene ar trebui să fim noi, moldovenii, care încă n-am redevenit în propria naţiune.
