Sigur, am putea găsi mai multe explicații pentru acest fapt. Prima este legată de lipsa dorinței politicienilor de a-și părăsi zona de confort, asumându-și provocarea de a crea punți de comunicare cu regiunea. A doua ar fi că locuitorii regiunii au devenit de-a lungul anilor din ce în ce mai rupți de realitățile restului statului moldovenesc, implicit de restul concetățenilor lor. O altă explicație ține de sentimentul de frică, atât de blamați de noi toți, dar atât de comun populațiilor neintegrate din statul nostru, mai ales găgăuzilor.
În mod ironic, autonomia mult râvnită și oferită imediat după independență, nu le-a folosit prea mult, efectele acesteia fiind perverse și generând o izolare periculoasă. Chiar dacă, din punctul lor de vedere, autonomia avea foarte mult sens în acele vremuri tulburi de după destrămarea URSS, ideea s-a dovedit a fi păguboasă pentru toată lumea. Dincolo de satisfacția de a fi singurii găgăuzi (populații mai mici se găsesc în România, Ucraina, Grecia, Bulgaria etc.) care au o entitate administrativă pe care ei o numesc „Țara Găgăuzilor”, nu prea putem vorbi despre beneficii reale. Poate că dacă nu insistau atât de mult să aibă propria lor unitate administrativă, sau dacă n-ar fi atât de speriați de evoluțiile geopolitice care-i depășeau, astăzi erau și ei integrați în societatea moldovenească, așa cum sunt conaționalii lor din alte state.
Unitatea Teritorial-Admnistrativă Găgăuzia suferă astăzi de o subdezvoltare cronică, pe fundalul izolării social-economice, valorice și culturale. Și toate pentru că, la un moment dat, cea mai agresivă contra-cultură care s-a nimerit să se suprapună peste propria lor cultură, a fost cea rusească, pe timpul imperiului țarist. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă găgăuzii n-ar fi avut ghinionul de a fi rusificați cu forța, după ce au fost și ei, de rând cu ceilalți moldoveni, fugăriți, torturați, șantajați și deportați? Am mai fi vorbit, oare, astăzi despre „marea prietenie găgăuzo-rusă”? Sau am mai fi urmărit accese de frică din partea găgăuzilor de fiecare dată când se vorbește despre nevoia de a depăși etapa jugului sovietic? Și-ar mai fi pus astăzi găgăuzii problema învățării limbii române oficiale, pe care nimeni nu le-ar fi încurcat să o vorbească paralel cu rusa? Oare este cultura rusească mai aproape de ei, decât cea română? Oare este cumva ortodoxismul rusesc mai „găgăuzesc„ decât ortodoxismul românesc? Mă îndoiesc profund, pentru că până acum totul s-a redus la un joc pervers al istoriei și al liderilor de la Kremlin.
Aflându-mă recent la Universitatea de stat din Comrat, unde le-am vorbit tinerilor despre beneficiile integrării europene, alături de Asociația Convergențe Europene, am primit câteva întrebări îngrijorătoare, deși previzibile. Acestea au relevat următoarele dileme și frici ale localnicilor.
Integrarea europeană ar presupune interzicerea culturilor găgăuze și ruse. În mod ironic, majoritatea celor prezenți s-au arătat mai speriați de perspectiva imposibilității de a se înțelege și în continuare rusește cu ceilalți moldoveni din afara autonomiei, decât de presupusele pericole la adresa culturii găgăuze. Faptul se explică prin slaba cunoaștere a limbii române sau a vreunei alte limbi europene, pe fundalul unei profunde nostalgii după URSS. Din acest punct de vedere, este mai rațional să înveți două limbi pentru a scăpa de izolare și de a importa bunăstare, decât de a te lăsa pradă unei nostalgii încăpățânate.
România ar avea interesul de a anexa R. Moldova, iar găgăuzii ar urma să fie tratați pe baze discriminatorii. Discuțiile despre re-Unire, chiar dacă sunt ațâțate artificial mai ales în perioadele electorale, sunt sterile. Nu există nici o agendă ascunsă a României, sau cu atât mai mult a UE sau NATO de a „anexa” RM. Actul re-Unirii ar fi legitimat doar de votul unei largi majorități a cetățenilor români și moldoveni (inclusiv etnici găgăuzi). În plus, România reprezintă un binecunoscut exemplu pozitiv în ceea ce privește tratamentul minorităților etnice. Puține sunt șansele, așadar, ca etnicii găgăuzi să fie tratați altfel decât orice alte minorități etnice din interiorul țării, mai ales că aderarea la UE înseamnă că se vor afla într-un stat european vecin, R. Moldova.
R. Moldova, inclusiv regiunea Găgăuzia, va trebui să adopte toate legile europene, inclusiv să legalizeze căsătoriile între persoane de același sex. În primul rând, sunt domenii în care Parlamentul European, Comisia Europeană și Consiliul European nu sunt foruri decizionale. Printre acestea se numără politicile culturale, educaționale și statutul familiei. Prin urmare, RM își va păstra prerogativele sale naționale în aceste domenii, chiar și când va deveni membru al UE. În al doilea rând, astăzi statele europene care recunosc căsătoriile gay sunt mai puține decât cele care au aceeași politică în acest domeniu ca și RM.
Este lesne de observat că aceste trei frici, dar și multe altele pe care n-am loc să le enumer, provin din propaganda rusească, la care găgăuzii au ghinionul de a fi supuși zilnic. Prin urmare, este foarte greu să spargi zidurile unor credințe formate de 200 de ani prin câteva dezbateri, donații sau investiții. Dar dacă a fost posibil în restul republicii, de ce să nu fie posibil și în sudul acesteia?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
