În culisele Istoriei. DOI DECANI…

Cu aproape paisprezece ani în urmă, în februarie, anul 2000 publica în revista Convorbiri literare (nr.2) un portret literar dedicat profesorului universitar și savantului filolog Ion Osadcenco. Destinele lor, destinele a doi decani s-au întâlnit la o răscruce a timpului pe care noi astăzi o numim „finalul dezghețului hrușciovist”.

Dar pentru acele timpuri acea întâlnire a marcat soarta nu numai a doi savanți, ci și a unor generații de studenți filologi.

Ion Osadcenco (4.XII.1927, or. Cahul — 17.XI. 1994, Chişinău) a fost specialist în domeniul istoriei literaturii clasice române şi relaţiilor literare moldo-ruso-ucrainene. A fost inițial discipol al școlii românești: şcoala primară şi gimnaziul din oraşul natal (1937), apoi liceul din oraşul Bârlad (1942).

Din octombrie 1944 până în aug. 1945 a lucrat în calitate de director al şcolii primare din s. Vâlcova, r-nul Cahul.

Mai apoi studiază la Facultatea de Istorie şi Filologie, secţia de limbă şi literatură, a Universităţii de Stat din Moldova (1946-1951). Este doctorand (1951-1954), ulterior lector la Catedra de limbă şi literatură moldovenească a USM. Susţine teza de doctor cu tema „Costache Negruzzi şi nuvelele sale istorice” (1956), iar în 1989 – teza de doctor habilitat în filologie pe tema „Relaţiile literare ale Moldovei şi Rusiei în secolul XIX”, an în care i se conferă titlul ştiinţific de profesor universitar.

În 1962, conform hotărârii Guvernului RSSM din 6 august este reorganizată Facultatea de Istorie şi Filologie prin separare. Este creată Facultatea de Filologie cu secţiile: Limba şi Literatura Moldoveneas-că, Limba şi Literatura Rusă, Limba şi Literatura străină.
Primul decan al acestei facultăţi, unde se înfiripa şi secţia de Biblioteconomie şi Bibliografie, iar mai târziu secţia de Jurnalistică, a fost Ion Osadcenco.

Și aici începe istorisirea profesorului Gavriil Istrate, autorul unor lucrări fundamentale: Limba română literară (București, 1970), Originea limbii române literare (Iași, 1981), Studii eminesciene (Iași, 1987), Studii și portrete literare, I-II (Iași, 2001-2002)ș.a.:
„Când, în decembrie 1964, în baza unui acord care se stabilise între Universitatea noastră şi cea din Chişinău am făcut parte din cea dintâi delegaţie care trecuse Prutul, am descoperit un om deosebit în profesorul de literatură Ion Osadcenco, decan al Facultăţii de Filologie, în vremea aceea.

Era un om de o bunătate sufletească cu adevărat rară. În cele două săptămâni, cât am stat la Chişinău şi am fost aproape tot timpul împreună amândoi, nu l-am văzut niciodată posomorât sau abătut. Necazurile pe care, cu siguranţă, le va fi avut şi el, n-au fost exteriorizate niciodată. Nu l-am văzut decât zâmbind şi cu faţa luminată de generozitatea cu care întindea mâna de ajutor necesară oricui i-ar fi solicitat sprijinul, indiferent în ce problemă.

Se bucura de mare simpatie în rândurile studenţilor şi de stima şi respectul colegilor. Era străin de orice morgă şi de orice înfumurare în care cad cei mai mulţi dintre cei cărora li se încredinţează o muncă de răspundere.

Am participat la cursurile lui şi l-am însoţit când el însuşi se ducea să-i asiste pe alţii. Am participat la numeroase întruniri ale studenţilor precum şi la unele şedinţe administrative ori de comunicări ştiinţifice ale cadrelor didactice şi, mărturisind adevărul întreg, l-am urmărit cu foarte mare atenţie, ca să-l pot „citi” mai bine. N-am văzut nici un gest şi n-am auzit nici o vorbă din gura lui, care să nu se potrivească cu situaţia dată ori cu contextul respectiv. N-am observat nici o încercare de a „politiza” cele spuse, cu gândul că un străin, cum eram eu acolo, nu trebuia să cunoască şi eventualele neajunsuri din munca ori din concepţia celor despre care se vorbea.

Am văzut, în toată atitudinea lui, comportarea unui adevărat frate şi atunci când discutam probleme dinafara învăţământului, pe drumurile pe care le-am făcut spre Orheiul Vechi şi spre Criuleni, spre Tighina, Tiraspol, Odesa ori spre Cetatea Albă.

Impresiile mele asupra omului, formate în urma contactului direct cu el se confirmau din cele peste treizeci de scrisori pe care mi le-a trimis, precum şi din relatările mai multor foşti studenţi de ai lui.

Specialist în istoria literaturii române, a predat pe marii clasici din secolul al XlX-lea, în frunte cu Eminescu, Alecsandri şi Constantin Negruzzi. S-a ataşat, în special, de acesta din urmă, a cărui operă a studiat-o în întregime şi strădaniile lui, în această direcţie, au fost concretizate într-o bună monografie. Dar lucrarea lui cea mai importantă este cea care se intitulează Relaţii literare moldo-ruso-ucrainene în secolul XIX, în care autorul aduce puncte de vedere noi în privinţa cunoaşterii operei mai multor scriitori din Moldova, în frunte cu C. Negruzzi, V. Alecsandri, B.P. Hasdeu, A. Donici, M. Eminescu. „E vorba, spune la un moment dat autorul, de prezenţa scriitorilor din Moldova în presa rusă din secolul al XlX-lea şi de felul cum au fost sprijiniţi ei de opinia publică progresistă din Rusia.” (p. 6).

Era născut la 4 decembrie 1927, în oraşul Cahul, şi a murit la 17 noiembrie 1994, la Chişinău. Moartea lui a fost deplânsă de toată lumea care l-a cunoscut. Au fost scrise numeroase articole elogioase despre activitatea lui, ca şi despre atitudinea de care a dat dovadă în toate împrejurările; o atitudine demnă în cel mai frumos sens al cuvântului, fără nici un compromis. Au fost prezentate, cu simpatie şi cu aprecieri pozitive, diferitele studii şi articole pe care el le-a publicat în diverse perioade literare şi lingvistice.

În „Moldova suverană" din 22 noiembrie 1994, în „Literatura şi Arta” din 24 noiembrie 1994, ca şi într-o scrisoare trimisă mie de alt prieten foarte apropiat, Vasile Badiu, care s-a prăpădit şi el între timp, ca şi din articolul Profesorul universitar Ion Osadcenco (In memoriam), publicat în revista „Limba română”, nr. 1 (19) din 1995, pag. 139-141, ori din cel apărut în monografia lui Constantin Reabțov, Cahul. Istorie, personalităţi, cultură”, Chişinău, 1997, pag. 166-167, omul apare într-o lumină calmă şi caldă, apropiat de toată lumea şi binevoitor până şi cu cei care, eventual, aveau alte păreri decât el în anume probleme de ordin ştiinţific ori administrativ.

La 24 ianuarie 1999 eram la Cahul, unde am vorbit, într-o mare adunare, despre importanţa zilei respective, despre Unirea Principatelor.
Cum am ajuns la Cahul? Doream încă din liceu, de când am luat cunoștinţă de moartea năprasnică a lui Ion Vodă cel Cumplit, survenită, cum se ştie, în apropierea acestui oraş, să pot ajunge pe locurile respective. Informaţia iniţială o deţineam din poezia lui Coşbuc, Golia ticălosul; cu capodopera lui B.P. Hasdeu, Ion Vodă cel Cumplit, apărută la Bucureşti în anul 1865, aveam să fac cunoştinţă ceva mai târziu. Râvneam să văd Cahulul şi din cauză că în acest oraş îşi începuse activitatea administrativă Hasdeu însuşi şi, bineînţeles, din motivul că este oraşul în care s-a născut neuitatul meu prieten. Trebuie să spun, însă, că din acest punct de vedere bucuria mea n-a mai fost întreagă. Şi asta nu numai din motivul că nu-l mai puteam întâlni, acolo, pe Ion Osadcenco, ci şi din cauza că n-am putut vedea nici casa în care s-a născut fiindcă, între timp, a fost demolată. Am avut, totuşi, o bucurie de altă natură. Profesoara care ne-a purtat de grijă în cele două zile petrecute la Cahul, doamna Teodosia Mocanu, îi fusese studentă lui Osadcenco şi ne-a vorbit despre profe¬sorul ei cu admiraţie deosebită, aşa cum am auzit şi pe alţi foşti studenţi vorbind despre maestrul lor.

Din decembrie 1964, când l-am cunoscut, şi până la moartea lui, ne-am căutat unul pe altul prin scrisori şi am făcut mereu schimb de cărţi. La 13 noiembrie 1977, spre exemplu, îmi scria: „Mă bucur că cele ce aţi primit v-au îmbogăţit biblioteca. Ieri, colegul meu Popovici Costică v-a trimis ediţia a doua a monografiei Eminescu. De va mai apărea ceva am să vă ţin la curent".

Au fost cazuri când informaţiile lui în legătură cu trimiterea unor cărţi au rămas fără acoperire; cărţile nu mi-au mai parvenit, au fost oprite pe undeva.

Îmi scria, de obicei din Chişinău, unde îşi avea domiciliul şi îşi desfăşura activitatea. Dar, din când în când, primeam veşti de la el din Erevan (10.IV.1969), din Leningrad (5.VIII.1969), din Vilnius (26.IX.1971), din Taşkent (27.IV.1972), de la Cernăuţi (18.IV. 1975), din Braşov (2.VIII.1977) ori din Timişoara (noiembrie 1990).

După 1990, scrisorile noastre s-au cam rărit, din motivul că puteam să ne întâlnim fie la Chişinău, unde am fost de mai multe ori, la diverse manifestări sau simpozioane, fie la Iaşi, unde mi-a fost oaspete.

Ultima scrisoare pe care am primit-o de la el este datată 5.IV.1992. Ea lasă impresia unor concluzii la relaţiile dintre noi şi, în acelaşi timp, marchează îngrijorarea care începuse să ne învăluie şi să ne domine: „La Iași nu știu când voi mai putea veni. Ne grăbim să încheiem anul de învăţământ. Situaţia noastră aici a devenit destul de grea. Împuşcăturile din Transnistria se aud noaptea şi la Chişinău. Suntem foarte îngrijoraţi. Să sperăm că vom fi auziţi de Cel de Sus şi că treburile se vor ameliora".

Ne-am întâlnit, ultima dată, la Chişinău, în toamna anului 1992. Nu m-a mai întâmpinat cu zâmbetul de altădată. Optimismul lui scăzuse mult. Nu mi-am putut da seama, atunci, că ne găseam pentru ultima dată faţă în faţă, dar am înţeles că starea lui sufletească era alta nu numai din cauza unor îngrijorări care veneau de dina¬fară, ci ea se datora şi stării de sănătate în care se afla colegul meu.

Ne-a părăsit la o vârstă la care ne-ar mai fi putut da lucrări de valoare. Universitatea din Chişinău a pierdut, prin el, pe unul dintre cei mai devotaţi slujitori, iar istoria literaturii române din secolul al XlX-lea pe un cercetător pasionat şi pe un profesor de ale cărui expuneri s-au bucurat atâtea generaţii de studenţi”.

În arhiva familiei Radu Osadcenco s-a păstrat doar o singură poză cu cei doi decani, în dreapta Gavriil Istrate, în stânga Ion Osadcenco, iar la mijloc rectorul universității din Chișinău, A. Medvedev. Poza afost executată pe 17 sau 18 decembrie 1964, după revenirea delegației române de la Odesa.

Probabil că în arhivele secrete s-au păstrat mai multe poze, căci vigilența serviciilor speciale era la cotele maxime, dar până atunci ne vom bucura doar de ceea ce ne stă la îndemână. O dovadă certă că în orice timp, sub orice regim Oamenii pot face minuni…