În aceeaşi revistă (nr. 12 din 1936), am găsit o remarcă ce-l caracterizează perfect pe unul dintre autorii astăzi pierduţi din vedere chiar şi de către istoricii literari:
„Ostap Negovschi e numele unui excelent om de suflet şi puşkinist de aleasă speţă. Cu mult entuziasm, dar cu mijloace mai puţin înfoiate, O. Negovschi n-a pregetat, totuşi, dintr-o dragoste adâncă pentru memoria marelui poet rus, să editeze un almanah închinat semizeului slav. Un material excepţional, variat şi inedit, după şapte ani de studii şi cercetări, în fine, va vedea lumina zilei. Ne pare bine că putem însemna pe răboj, aşa rar, cum e, activitatea dezinteresată a unui fiu al Basarabiei…”

Orice ar scrie răuvoitorii, adevăraţii oameni de cultură ştiu să păstreze echilibrul bunei-cuviinţe calendarul jubiliar Puşkin, editat de Negovschi, ce a devenit o realizare a perioadei interbelice. Despre autorul calendarului a scris câteva rânduri frumoase şi Gheorghe Bezviconi, un alt puşkinist pasionat. Faptul că un sorocean aproape necunoscut a editat un calendar m-a făcut să purced la dezlegarea unei enigme literare. Dincolo de puţinele informaţii de care dispuneam iniţial, am descoperit o personalitate remarcabilă.

Prin doctorul M. Ghiţiu, am luat legătură cu fiul lui Eustafie Negovschi, Igor, colonel în rezervă:
„Stimate Domnule Colesnic,
Ca urmare a convorbirii telefonice avute cu Domnia Voastră, în măsura posibilităţilor, vă trimit o parte din documentele ce le-am găsit în legătură cu activitatea profesională a părinţilor mei (Doctor Eustafie Simionovici Negovschi şi doctor Zinaida Moiseivna Negovschi (născută Petrencu).

Tatăl meu s-a născut în localitatea Pocev, Cernigovskaia gubernia, oblasti Kieva, Ucraina, iar mama s-a născut în localitatea Căinarii Vechi, jud. Soroca.

Tatăl meu s-a născut la 1 Februarie 1882, fiind fiul preotului Simion din localitatea de mai sus şi al Melaniei, şi a terminat Facultatea de Medicină Umană la Kiev în anul 1917, iar mama s-a născut la data de 1 noiembrie 1881, fiind fiica lui Moisei Petrencu din oraşul Soroca şi a Agapiei Petrencu, fostă Neamţu, din aceeaşi localitate şi a terminat Facultatea de Medicină Umană la Odesa în 1916…

Cu toată stima, Negovschi.”
Despre Eustafie Negovschi am publicat un material la rubrica noastră. În acelaşi context, este interesantă informaţia despre soţia lui Eustafie Negovschi. Ea era fiinţa care îi asigura parteneriatul spiritual, susţinând în îndepărtata provincie o atmosferă intelectuală veritabilă. Pe de altă parte, Zinovia Negovschi a fost şi un pionier al mişcării feministe. A făcut studii medicale superioare şi nu s-a sfiit să se ducă în provincie, la spitale modeste, şi să slujească poporul din care a ieşit. Ea este exponentul unei generaţii care s-a sacrificat pentru un ideal. Astăzi, este imposibil să reconstitui zecile şi sutele de mii de biografii asemănătoare, dar atunci când avem ocazia, este necesar să încercăm a descoperi mobilul care-i făcea pe aceşti entuziaşti să-şi urmeze idealul.

„Biografia mamei mele,
doctor Zinovia Moiseivna Negovschi, fostă Petrencu

Mama mea, Zinovia Moiseivna Negovschi, s-a născut în comuna Căinarii Vechi, localitate situată lângă gara C.F.R. Floreşti, la data de 1 noiembrie 1891 din părinţii Moisei Policarpovici Petrencu, pe atunci vahmistru din al 21-lea escadron al regimentului Voijniski şi legitima lui soţie Agapia, fostă Neamţu, ambii de religie ortodoxă.

A urmat cursurile liceale la Bălţi şi Soroca, iar în anul, probabil, 1911, a intrat la Facultatea de Medicină Umană de la Odesa, pe care a terminat-o în 1917, anul când s-a şi căsătorit cu dr. Eustafie Simionovici Negovschi, student în ultimul an la Facultatea de Medicină Umană la Kiev.

Iniţial, a fost numită de către zemstva (prefectură) judeţului Soroca ca medic al şcolilor elementare şi liceale din judeţ.

În perioada anterioară acestei date, respectiv când Basarabia aparţinea Imperiului Rus, exista un obicei la moşierii existenţi în bogatul ţinut al Basarabiei, ca să construiască sau să asigure funcţionarea unui obiectiv social în folosul populaţiei din zona respectivă.

În satul situat la cca 4 km de Dângeni, ca urmare a victoriei repurtate de Ştefan cel Mare în bătălia de la Lipnic contra hoardelor tătare din 1470, domnitorul a făcut o danie către Mănăstirea Muntelui Athos din Grecia cca 10.000 desetine de pământ, suprafaţă ce era administrată de Mănăstire cu ajutorul a 3 călugări şi un stareţ care şi-au făcut în mijlocul terenului respectiv o casă din pământ cu paie (chirpici) formată din cca 5 camere, câte o cameră pentru fiecare călugăr plus o cameră mică pentru altar. Această casă a apucat-o şi subsemnatul, prin anul 1926-1927, când a fost complet distrusă.

Călugării respectivi dădeau în arendă terenul la ţăranii din satele vecine şi recolta, fie că o vindeau şi trimiteau banii la Mănăstire, fie că trimiteau produsele respective în convoaie de căruţe până în Grecia, însoţite de către unul sau doi călugări, aşa povesteau bătrânii satelor.
Boierul respectiv, de origine poloneză, cu numele de Cazimir, a cumpărat încă înainte de anul 1850 cca 18 desetine de teren pe care intenţiona să construiască pentru populaţia din satele vecine un spital. Intenţia s-a materializat încă pe timpul regimului ţarist, în jurul anilor 1870–1880, când boierul Cazimir a reuşit să cumpere suprafaţa de cca 12 ha de teren pentru spital. A solicitat ajutorul unui doctor şi al unui inginer sau specialist constructor pentru a începe lucrările. Pe atunci, erau formalităţi multiple pentru realizarea obiectivului propus, totuşi boierul nu a stat cu mâinile în sân şi a plantat, în primul rând, de la nord, o alee de plopi, la apus, pentru a delimita curtea spitalului, a plantat o alee de nuci, iar la sud – o alee de castani obişnuiţi.

A obţinut ca ajutor din partea zemstvei pe un doctor Merkurof în anul 1916–1917, care a început lucrările definitivând variantele ansamblului de clădiri: pavilionul de consultaţii, pavilionul central de boli interne şi maternitate, de boli neuropsihice, pavilionul auxiliar cu bucătăria şi spălătoria spitalului şi construcţiile anexe. Anul trecerii Basarabiei sub guvernarea română îl găseşte pe dr. Merkurof cu formele făcute pentru plecarea în Argentina, unde un coleg al lui de facultate, fiul unui mare moşier din Ucraina, s-a refugiat şi i-a propus să vie în Argentina, că-i asigură teren să construiască acolo un sanatoriu, deoarece în zona respectivă se simte o mare lipsă de asistenţă medicală.

Prefectura judeţului Soroca îşi condiţionează plecarea prin găsirea unui cadru corespunzător pentru dirijarea lucrărilor începute. Acest cadru a fost mama mea, tânăra absolventă a facultăţii, care, după o călătorie efectuată în comuna respectivă (la cca 80 km de Soroca), fiind şi gravidă, acceptă să preia o sarcină destul de anevoioasă.

Pavilionul pentru doctori, respectiv pentru şeful spitalului, nici nu era început, el a fost conceput de către mama mea, care, în tot acest timp, a stat cu chirie la sătenii din satul Dângeni, iar primul copil născut l-a lăsat la părinţii ei, plătind doica respectivă. Spitalul a fost finisat şi înzestrat cu tot necesarul în jurul anilor 1921-1923, inclusiv cu personalul sanitar mediu necesar, compus dintr-un subchirurg, care era şi administratorul gospodăriei spitalului, inclusiv al magaziei de alimente, trei asistente sanitare, din care una asigura şi deservirea farmaciei spitalului, o moaşă, plus în fiecare comună avea asigurat câte un cadru care asista naşterile, deoarece spitalul cuprindea în raza lui de activitate şi 5 comune cu satele respective.

Mama mea a fost medic-şef al Spitalului Dângeni din 1918 până la moartea tatălui meu, în august 1942, când a cerut transferul la Circumscripţia deţinută de dr. Eustafie Simionovici Negovschi. I s-a aprobat acest transfer, dar a rămas în continuare să gireze conducerea Spitalului Dângeni până în anul 1944, când, conform planului întocmit de Guvernul României pentru evacuarea Basarabiei, ca urmare a apropierii Armatei Roşii, a fost evacuată în judeţul Caraş-Severin ca medic de circumscripţie în com. Prigor.

În anul 1945, se transferă în com. Răsuceni, jud. Vlaşca, ca urmare a cererii făcute de a se transfera în orăşelul Beclean pe Someş, unde era postul vacant şi unde avea un frate salariat.

În anul 1947, se internează de două ori în Spitalul Brâncovenesc, ca suspectă de cancer la stomac. Se stinge din viaţă la Spitalul Brâncovenesc în mai 1947.

Din 1917 până în 1947, treizeci de ani, a fost numai în slujba ocrotirii sănătăţii populaţiei în mijlocul căreia a trăit.

A scris împreună cu tatăl meu o serie de articole ştiinţifice pur medicale, a răspuns zi şi noapte la toate solicitările populaţiei din zona de activitate şi chiar şi la citările populaţiei din satele judeţului Hotin, limitrofe cu comuna Dângeni. Articolele în majoritatea cazurilor au fost scrise la revista „Sănătatea” şi la „Revista Medicală”.

Au fost la părinţi 10 copii – 4 fete şi 6 băieţi. Cu toate că mama mea a avut 3 copii – pe subsemnatul, în viaţă, pe sora mea, decedată în 1976, pe fratele meu, decedat în 1956 – a preluat în grija sa de la părinţi pe cei mai mici copii, pe care i-a îngrijit ca pe copiii ei, dându-le educaţia necesară şi urmărind şcolarizarea lor, le procura tot necesarul de îmbrăcăminte şi încălţăminte etc.

Bolnavii din spital erau foarte bine hrăniţi, ea se preocupa să aibă la timp medicamente, hrana de regim necesară, căldură pe timpul iernii etc.
A ajutat pe tatăl meu şi la elaborarea cărţii „Românii şi urmaşii lor în Rusia şi Ucraina” care a apărut în revista „Basarabia” în numerele 3, 4, 5, 6, 10 în anul 1937, tipărită la Chişinău, adunată mai târziu într-o singură carte, tipărită la aceeaşi tipografie – în anul 1938 – cu unele completări din partea autorului.

Asta a fost marea activitate profesională a doctorului Zinovia Moiseivna Negovschi, născută Petrencu.
Negovschi Igor”

Fiul îşi aminteşte cu plăcere despre părinţii săi, de aici şi mulţimea de detalii şi fapte concrete expuse:
„Ca fapt divers, în anul 1937 sau 1938, a obţinut, pentru prima dată de când era în serviciu, un concediu de odihnă împreună cu tatăl meu, aranjând ca loc la spital şi la circa sanitară să-l gireze un doctor aparţinând reţelei sanitare C.F.R. cu sediul gara Lipnic pe cca două săptămâni. A plecat la mare în staţiunea Balcic.

La câteva zile de la instalare, a sosit la Balcic şi Regina-mamă Maria, care, din prima seară, schimbând regimul şi apa, a avut o indigestie. Personalul castelului regal a intrat în panică, însă unul din personalul de serviciu al castelului unde locuia Regina a aflat că la o vilă din apropriere este venită de câteva zile o familie de doi doctori, soţ şi soţie.

Imediat a fost anunţată mama, care s-a prezentat la castel şi a constatat că este o simplă indigestie din cauza schimbării, în special, a apei, probabil, şi a aerului şi a prescris cele necesare. Regina nu a mai lăsat-o pe mama să plece la fosta gazdă, ci a obligat-o să se mute, împreună cu tatăl meu, la castel. Mama a păstrat o serie de fotografii făcute împreună, dar ele s-au pierdut. Poate în albumele Casei Regale de Hohenzolern să se mai găsească unele dintre ele. În orice caz, tatăl meu, care a fost convocat de minister la o şedinţă cu toţi medicii epitozologi în august, a făcut o vizită protocolară Reginei-Mamă (poate greşesc anul, posibil să fie 1932-1933).”
Atunci când vor fi publicate albumele Casei Regale, vom fi şi noi martorii acestei întâmplări curioase.
Dar astea sunt întâmplările inerente destinului unui doctor de la țară, unui doctor foarte bun…