Vladimir Gheorghe Laşcu, basarabeanul, a avut îndrăzneala s-o facă, adică să-şi aştearnă memoriile sale pe hârtie.
Putea să aibă altă soartă? În altă situaţie am fi schiţat semnul nedumeririi, pe când în cazul unui basarabean de viţă ştim sigur că viitorul îi era ca şi cum pecetluit. Mai ales că în viaţa Basarabiei de până la 1940 tatăl său era una din figurile importante.
În volumul lui Iosif Parhomovici „Şcolile duhovniceşti ale eparhiei Chişinăului 1813-1913” (Chișinău, 1913) găsim inserată o scurtă biografie a lui Gheorghe Laşcu, fiul preotului Vasile Lașcu din Onișcani, care după studiile făcute la Seminarul Teologic din Chişinău se dezice de cariera duhovnicească şi este admis la învăţătură la Institutul veterinar din Harkov. După absolvirea institutului, timp de doi ani, Gheorghe Lașcu a fost asistent la catedră cu scopul de a se pregăti de munca pedagogică, dar în cele din urmă se dezice şi de această carieră în favoarea medicinei. Adică absolvă facultatea de medicină a Universităţii din Harkov, unde se căsătorește cu o rusoaică din Samara. Tot la Harkov se naște la 15 mai 1909, primul lor fiu Vladimir.
Din 1910 până în 1914 au locuit la Izbește, jud. Orhei, Gheorghe Lașcu fiind medic la spitalul din localitate până-n 1914, când a început primul război mondial și a fost mobilizat în armată, ajungând să locuiască la Voznesensk, pe Bug, unde l-a și găsit revoluția din februarie 1917. Familia Lașcu a cunoscut calvarul începutului războiului civil, când erau nevoiți să se hrănească cu turte de floarea-soarelui, să doarmă la podele de groaza gloanțelor rătăcitoare și, mai ales, au cunoscut diversele armate și bande care ocupau orașul: albii, roșii, Petliura, Mahno, haidamacii ș.a. După multe peripeții au ajuns în primăvara anului 1918, acasă, în Basarabia, la Izbește.
Enciclopedia „Figuri contemporane din Basarabia” (Chișinău, 1939) completează informația despre Gheorghe Lașcu:
„…medic primar, director al Spitalului Costiujeni, născut la 1 ianuarie 1880 în com. Onișcani, jud. Orhei. (Decedat la București în 1948, înhumat la Cimitirul Sf. Vineri — Iu.C.).
A terminat cursurile facultății de medicină din Harkov. Președinte al Colegiului medicilor din municipiul Chișinău și județului Lăpușna.
Președinte al Epitropiei de orbi din Basarabia, membru în Comisia regională de disciplină de pe lângă Inspectoratul general sanitar din Ținutul Nistru, membru în Comitetul Central al Asociației generale a medicilor din România.
Fost medic al Spitalului Izbiștea – Orhei, fost medic primar al jud. Orhei și medic șef al Spitalului central Orhei. Fost deputat și senator de Orhei, fost vicepreședinte al Senatului (Din partea Partidului Liberal -Iu.C.).
Decorații: „Steaua României” în grad de ofițer, „Coroana României” în grad de Comandor, „Steaua României” în grad de Comandor”.
Despre tradiţiile ce domneau în această familie găsim schiţată o însemnare în „Amintirile Literare” („Nistru”, 1966, nr. 12) ale doctorului în filosofie Ion Ocinschi:
„Prin anul 1909 lucram învăţător în satul Cruglic, pe atunci judeţul Orhei. În orele libere mă repezeam în satul vecin Izbești, făcând vizite – destul de dese de altfel – familiei primitoare şi cu vederi progresiste a medicului Laşcu Gheorghe. Aici se adunau mai mulţi intelectuali progresişti moldoveni, – ba la un concert, organizat cu forţele proprii, ba la o şezătoare privind politica, literatura şi filosofia”.
Și această atmosferă de ospitalitate a fost caracteristică familiei Lașcu și în perioada interbelică, prin casa lor din str. Mihai Viteazul (azi M. Eminescu) au trecut toate marile personalități ale Basarabiei și oaspeții veniți din regat.
Totul s-a prăbușit la 28 iunie 1940… Gheorghe Lașcu reușește să se refugieze, iar fiul său Vladimir, profesor de liceu, mobilizat în armată, nu reușește și rămâne în Basarabia ocupată… Dar acestei rămâneri îi datorăm o suită de memorii aproape de unicat intitulate „Traversarea deșertului” (București, 1991), despre viața unui intelectual în perioada 1940-1941. Observațiile lui subtile au astăzi puterea de necontestat a argumentului istoric: „Încă nu se risipise groaza nopţii de 13 iunie.
Populaţia trăia terorizată de bombardamente, neliniştea şi teroarea acelei nopţi a Sfântului Bartolomeu. Noaptea aceea, ca atâtea alte nopţi ale acestui început de vară caldă şi înstelată, plină cu parfumul fin de matiola, începea neobişnuit. Sute de camioane parcurgeau oraşul în toate direcţiile îmbâcsind aerul cu mirosul benzinei puturoase. Gea¬murile vibrau de uruitul necontenit al motoarelor… Oamenii nu dormeau. Se sculaseră şi cei care de obicei se culcau odată cu găinile. Vegheau… Plutea o nelinişte apăsătoare şi nelămurită, care cuprin¬sese în mrejele sale tot ce vieţuia între zidurile acestui întins oraş, aşa cum se întâmplă cu vieţui¬toarele în timpul eclipselor solare. Neliniştea necunoscutului era pândită cu luminile stinse, de după ferestrele oblonite şi prin deschiderile perde¬lelor trase, cu inimile strânse şi cu groază nelămurită în suflet. Ici, colo… maşinile se opreau şi se auzeau bătăi puternice în uşile zăvorite. Oamenii îngheţau…
Puţine case au fost ocolite în noaptea aceea bles¬temată, o noapte care trecea atât de încet şi nu se mai sfârşea, o noapte ca atâtea alte nopţi ale acestui început de vară. În ochii celor rămaşi se putea citi groază.
Urmară zile grele şi nimeni nu se simţea în sigu¬ranţă. O tăcere copleşitoare se întinsese ca o ceaţă lăptoasă, învăluind oraşul înspăimântat. Dacă până acum nu se vorbea decât între prieteni foarte buni, acum au amuţit cu toţii. S-au adaptat regulilor jocului. Tăcerea a întrecut preţul aurului atingându-l pe cel al vieţii. Şi totuşi, totul se afla cu timpul. Adevărul se ridica la suprafaţă ca spuma deasupra apei. Nimeni nu cunoştea cifra, dar în fiecare familie lipsea cineva, lipseau şi familii întregi. Gara expedia în flux neîntrerupt vagoanele de marfă pe pereţii cărora se putea citi, scris cu vopsea albă: „EMIGRANŢI VOLUNTARI". Sinistră ironie.
Triajul fusese ticsit mai multe zile în şir şi nimeni nu se apropia. Cei „ridicaţi" dispăreau şi golul nu trebuia observat, ca şi când nici n-ar fi existat. Se volatilizau, lăsând în urmă lacrimi, tristeţe și deznădejde, care trebuiau ascunse.
Târziu, peste mulţi ani, soarta lor a devenit cunoscută: dincolo de Nistru, la Tiraspol, soţii au fost despărţiţi, copiii rupţi de mamele lor; bărbaţii au luat drumul Siberiei, la tăiat pădure, femeile erau trimise în Asia Centrală, la bumbac. Copiii internaţi – în orfelinate. Puţini dintre ei s-au mai întors la căminele distruse, puţini au supravieţuit „tătucului" mustăcios.
Trenurile se opreau în gară, uşile culisate se deschideau şi bărbaţii erau somaţi să coboare „pentru verificarea actelor". În faţă stătea un rând de soldaţi, paralel cu trenul, şi când toţi bărbaţii se găseau pe peron rândul de soldaţi înainta spre tren, uşile se închideau şi trenul pornea. Această tehnică ne-a fost povestită de mătuşa mea, Iulia Lungu, învăţătoarea, care a fost astfel „ridicată" în acea noapte împreună cu soţul ei. Am revăzut-o după mulţi, foarte mulţi ani, la Iaşi, unde a reuşit să ajungă din Basarabia, în care a revenit după 16 ani de muncă la bumbac. Tanti Iulia umbla în echer, ajungând cu mâinile podeaua, dar mintea nu şi-a pierdut-o. Am plâns când am văzut-o”.
Este foarte sugestiv redat și comportamentul „eliberatorilor”:
„Pentru a descrie acel an sovietic din viaţa mea, din viaţa întregii provincii ce agoniza „sub soarele comunismului", mi-ar trebui tomuri întregi şi talentul, geniul lui Soljeniţîn. Infernul moral şi material nu se pot reda. Închisoarea, lagărele, tortura fizică, deportarea au trecut pe lângă mine, nu m-au atins. Cum să descrii, cum să te faci înţeles, să comunici acele sentimente, sub povara cărora ţi-ai trăit viaţa, momentele înjositoare de frică, teamă, timp de 45 de ani, ziua şi noaptea, mereu. Pentru a ilustra acel an sovietic, voi invoca crâmpeie, aspecte răzleţe, dar elocvente, episoade disparate, şi poate voi reuşi, cât de cât, să redau acea realitate halucinantă, pe lângă care realitatea ceauşistă păleşte, constituind o copie palidă a originalului. Să nu uitam diferenţa de vechime.
Odată cu trupele, soseau şi funcţionarii sovietici. Îmbătrâniţi înainte de vreme, mizerabil îmbrăcaţi, aspectul lor ne-a îngrozit. Femeile, cu fustele lungi până la pământ, apăreau ca din revistele ilustrate, de dinaintea Primului Război Mondial. Se răspândeau prin oraş, în grabă, căutând febril o locuinţă mai bună, ceasuri şi cupoane de stofă. Toţi, dar absolut toţi, pe lângă valiza de lemn, ca recruţii noştri, aduceau cu ei fierăstrăul şi toporul. Năvăleau prin cofetării, comandând câte patru sau cinci cafele cu lapte şi câte zece cornuri cu nucă, ceea ce nu au ţinut mult, căci au dispărut repede atât cafelele, cât şi cornurile. Autorităţile au jefuit populaţia locală printr-un schimb astronomic şi ireal: 40 de lei pentru o rublă.
Goana după ceasuri şi cupoane de stofă mi-a prilejuit o primă observaţie, urmată de o concluzie logică, uluitoare pentru un om crescut în condiţiile unei societăţi normale, căci, fără excepţie, toată lumea afirma, ca un singur om, drept explicaţie a dorinţei de a cumpăra un ceas, că „mi-a cazul ceasul pe linia de tramvai", iar în privinţa stofei „m-am grăbit la plecare şi mi-am uitat hainele". Unul, al doilea …al zecelea, aceeaşi explicaţie. Încetul cu încetul, am realizat că ei, cu toţii, repetau exemplul dat în şedinţele premergătoare plecării „în mediul capitalist", formulă invariabilă, pe care nu erau capabili s-o diversifice. Repetau acelaşi lucru, fiind dezobişnuiţi de a gândi de sine stătător.
Plecau nemţii, aşa-numiţii „volksdeutche”, plecau în baza înţelegerii Hitler-Stalin. Cu ei a plecat şi fratele meu vitreg, căsătorit cu fiica unui medic de origine germană. Rămâneam singur. În felul acesta, sudul Basarabiei s-a golit de populaţie, căci era colonizat de nemţi, care trăiau în frumoasele şi bine gospodăritele lor sate, cu denumiri ca: Leipzig, Dresda, Berlin etc. Mai la sud, pe malul limanului Nistrul, pe pământul nisipos şi roditor, elveţienii cultivau vii, producând vin renumit în toată lumea. Plecau şi ei. Comuna Sabo a rămas goală. O trăsătură caracteristică în organizarea acestor plecări era semnul distinctiv pe care-l purtau cei înscrişi pentru plecare şi presupun că semnul era un fel de protecţie împotriva propriilor organe de represiune, acordat de statul sovietic celui care pleca. Cum poartă preoţii ortodocşi crucea pe piept, aşa purtau şi nemţii înscrişi pentru plecare o placă de 12/15 cm., pe care era trecut un număr.
Cam prin august, a sosit fratele unei bune prietene a familiei noastre, „tov." Manuilov, adjunctul ministrului sănătăţii al Republicii Autonome Tătare, Crimeea. Era basarabean, rămas după revoluţie dincolo de Nistru. Venea să ia legătura cu familia sa şi să cumpere… galoşi. A dormit la mine, pe o saltea întinsă pe jos. Nu a stat decât câteva zile şi a plecat fără galoşi, căci nu se mai găseau nici în talcioc. Ştiu, pare incredibil. Este incredibil. Dar afirm cu toată sinceritatea că este purul adevăr. Ministrul meu, om simpatic, avea şi el, ca de altfel toţi cei veniţi de dincolo, manşete zdrenţuite şi pantalonii roşi şi arăta tot atât de chinuit şi îmbătrânit ca şi ceilalţi. Stând de vorbă la un pahar de vin, mi-a spus:
— Vladimir Gheorghevici, ascultă sfatul meu, nu vinde niciodată nimic din ce ai, căci vei putea rezista din salariu, oricât de mic ar fi el, dar de cumpărat, nu vei putea cumpăra niciodată nimic, căci nu există nimic.
Şi ce aveam eu atât de preţios ca să-l frapez? Mobila o vândusem pe nimic locatarilor, saltelele le-am adunat una peste alta, câteva covoare făcute sul stăteau în picioare prin colţuri, perdele, draperii etc. Camera arăta ca o debara mare, ticsită cu de toate. Începeam să înţeleg întâmplarea cu „galoşii””.
Tipărisem primele pagini din „Traversarea deşertului” în 1991, în ziarul „Tinerimea Moldovei”, după ce m-am întâlnit cu autorul și ne-am plimbat prin Chișinăul, care pentru el însemna o revenire la adolescență. Atunci m-am convins de faptul, că tragedia Basarabiei numai atunci va fi cunoscută până la capăt, când se va cunoaşte tragedia fiecărui basarabean în parte.
