Alexandru Cosmescu s-a născut la 24 mai 1922, în satul Vorniceni, r-nul Străşeni.
Studii: Liceul „A. Donici” din Chişinău, Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj-Sibiu. A colaborat la publicaţiile periodice: Tinerimea Moldovei, Octombrie, Nistru, Literatura şi arta, Moldova, Femeia Moldovei ş.a.
Opera: Dealul viei (1951), Povestiri (1952), Spre liman (roman, 1954), Drumul diamantelor (piesă, 1961), Crugul lunilor (1968), Darurile magilor (1969), Maiştri şi învăţăcei (1979), Miraculoasele tărâmuri (1982).
A decedat la 26 septembrie 1989, la Chişinău. O stradă din sectorul Centru îi poartă numele.
Despre fumat
Cine crede că a văzut fumători în viaţa lui vreau să-l dezamăgesc că greşeşte.
Fumători, ca Alexandru Cosmescu, cred că sunt unici pe globul pământesc. Ţigara în mâna lui nu se stingea niciodată. Când mucul se apropia de degete şi pielea sfârâia uşor, de la acel chiştoc de ţigară se aprindea altul.
Când l-au dus la spital, medicii alarmaţi de starea sănătăţii i-au spus categoric să se lase de fumat. Şi el nu fuma în salon, el se ducea în veceu şi într-o cabină separată fuma bucăţele de ţigară pe care numai el ştia unde le-a ascuns şi unde le poate găsi.
Când venea medicul de la el uşor, uşor mirosea a fum. Justificarea era simplă. Fumau băieţii şi am stat şi eu pe lângă ei.
O istorie despre fumat am scris-o chiar din gura lui Cosmescu: „În 1946 m-am angajat la lucru la „Tinerimea Moldovei”, pe atunci acolo lucra Anatol Gujel. El venise primul, mai târziu a venit şi Aureliu Busuioc. Pe atunci fumam cam aceeaşi cantitate de ţigări, adică în jurul a trei pachete pe zi. Şi după cum toată redacţia noastră încăpea într-o singură odaie, mai toţi se fereau din cauza fumului.
Gujel care în viaţa lui n-a ţinut ţigara în dinţi suferea cel mai mult. Într-o zi s-a îmbolnăvit şi s-a dus la spital. Medicul îl ascultă şi-i spune:
– Dacă lepezi fumatul ai să mai trăieşti, dacă nu…
– Cum? S-a mirat Gujel, da eu nu fumez.
– Hm… rânji doctorul, nu face pe prostul cu mine. La tine şi chiloţii miroase a fum.
Nu pot să spun în ce stare de euforie a venit Gujel la redacţie, dar biroul meu a fost scos în tindă şi de acum încolo mi-am scris materialele stând lângă paznic.”
Aveam o plăcere deosebită să-l ascut povestind despre Lucian Blaga, despre Eugen Lovinescu sau despre scriitorii ruși Boris Pasternak sau Cornei Ciukovski, pe care i-a cunoscut personal, iar pentru mine ei erau niște giganți pe care-i cunoșteam doar din lecturi. Și de aceea am notat anumite povestioare ca un student sârguincios:
Cenaclul Sburătorul
Când eram student la Cluj am avut ocazia să fac parte din cenaclul „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu. Un om de o cultură extraordinară, de educaţie franceză cu maniere fine.
Era în stare să stea de vorbă cu o persoană cu mult inferioară, dar ştia să scoată din fiecare lucrurile care-l interesau.
E drept că în anii democraţiei populare a avut mult de suferit. Biblioteca lui, uriaşa bibliotecă a fost confiscată ca un depozit de dinamită spirituală. Fiica lui, Monica, acum trăieşte în emigraţie, în Franţa, de unde uneori conduce emisiuni la Europa Liberă. E o femeie extraordinar de deşteaptă. Românii o numesc şopârliţa.
Dar m-am rupt de la firul povestirii. La cenaclurile celea venea şi Virgil Carianopol, un ţigan din mahalaua Grabilor. Scria el cum scria, dar era aşa de spurcat la gură încât nu era chip să-l asculţi. Înjura fără hodină. Aşa de murdar, încât mă închipui că bietul Lovinescu nu că nu ştia asemenea înjurături, dar nici în vis nu le auzise vreodată şi încreţindu-se, cu o răbdare de invidiat, îl făcea pe Virgil Carianopol să citească câteva poezii şi să le pună în discuţie. Atunci când acela pornea discuţia, încercând să-şi mai amintească bancurile şi violurile care avuseseră loc între timp în mahala. Lumea asculta, intra în vraja literaturii şi dirijorul acelei vrăji era Eugen Lovinescu, aşa l-am ştiut.
La rugămintea mea soţia scriitorului Valentina Cosmescu şi fiul lui Alexandru Cosmescu-junior, un excelent scriitor şi el, mi-au pus la dispoziţie aceste pagini inedite scrise cu multă inspiraţie de Alexandru Cosmescu ce vădesc o dragoste ascunsă şi rămase până azi în manuscris:
Sufletul oraşului meu
Nu-mi mai recunoşteam oraşul…
Nu-l mai recunoşteam – sau abia începeam să-l cunosc? Sunt atâţia ani de atunci, încât aproape că-mi vine să surâd – deşi până acum încă amintirea clipei aceleia îmi mai încrâncenă carnea pe oase! – dar îmi vine să surâd totuşi, peste ani, celui ce fusesem doar un minut mai înainte de clipa aceea – adică băieţelului aceluia de şase ani, cu ghiozdanul în spate, cu tata alături – ce înalt mi se părea! cel mai înalt de pe stradă! şi ce mândru eram că e aşa de înalt! şi cât de ocrotit mă simţeam alături de el!
…mă întorceam vasăzică cu el, cu tata, de la şcoală, coborând spre strada Kievului (aşa îi zicea lumea pe atunci străzii pe care stăteam), de-a lungul acelui imens maidan pustiu unde acum e Stadionul Republicii (altfel decât pustiu maidanul nu era pe atunci decât în zilele de duminică, zile când se strângea acolo mare şi lărmuitor obor de vite)… Când ceva ce nu mai văzusem niciodată a lovit în mine ca un trăsnet: … doi tineri slăbuţi – poate studenţi, poate chiar elevi de liceu – duceau împreună, în braţe, un bărbat însângerat, în nesimţire, aproape fără haine – îi sprijineau atent capul care îi cădea pe spate şi se îndreptau spre o birjă care-i aştepta, chemată tot de ei, probabil.
– Tată!… Tăticule!.. Ce-i cu omul acela?!. – am întrebat, cu glas stins.
…tinerii îl culcaseră deja atent în birjă, pe scaun, şi ei stăteau unul în stânga, altul în dreapta, cu picioarele spânzurându-le în praful de pe uliţă, aproape măturând pământul… şi birjarul a dat bice cailor.
– Probabil l-a jefuit cineva şi l-a lăsat pe maidan… O fi vreo rudă de-a lor – şi-l duc la doctor, mă gândesc. Hai!… Nu avem cu ce-i ajuta, văd că se descurcă şi singuri.
Era în 1928, la Chişinău, lângă imensul maidan pustiu unde e acum Stadionul Republicii, colţ cu strada Kievului, aveam şase ani şi mă întorceam de la şcoală cu tata…
…şi birja pornise s-alerge-n treapăt, ducând trupul omului acela frânt în două, şi cei doi tineri trişti care stăteau de o parte şi de alta a lui, parcă veghindu-l, cu picioarele atârnându-le de-o parte şi de alta a scărilor, şi cu ei se ducea şi sufletul băieţelului, care înţelesese pentru prima dată ce înseamnă violenţă, dar şi solidaritate şi ajutor – agăţat de roţile acelea ce veşnic n-aveau să se mai oprească în amintirea lui, cum n-aveau nici să se mai şteargă ele vreodată în această amintire de pe caldarâmul tuturor străzilor oraşului său…
Nu-mi mai recunosc oraşul…
Nu-l mai recunosc – sau abia încep să-l cunosc? Măsor, uneori, în dimineţile acestea de toamnă, însorite molcum, cu pasul, vechile locuri din sus; şi mă opresc să mă străvăd ca prin ani înapoi, asemenii unui surâs uitat, în apele Lacului de la Valea Morilor.
…ehe, oare cât să fie de când – coborâţi în imensul cotlovan – în forfota miilor de oameni, cu Vadim Babilungă, cu Anatol Corobceanu, cu Anatol Gugel – ne lăsam pentru o scurtă clipă hârleţele şi ne repezeam să luăm miniinterviurile pentru „foaia-fulger” de rând?! (Încă nici pomină nu era de Teatrul Moldovenesc muzical dramatic de pe bulevardul Lenin… Şi nici de Uzina de asamblare a tractoarelor de la Bariera Sculenilor… Şi la Râşcanovca negreau încă despădurite dealurile şi hăuleau prin râpe, oţelii, puhoaiele, primăvara…)
…şi cât să fie oare de când – urcat pe ridicol de scundele schele ale celei dintâi clădiri ce urma să se restabilească la Chişinău – da, da, acolo, peste drum de statuia lui Ştefan cel Mare, unde sunt acum farmacia, şi librăria, şi biblioteca! – îmi culegeam materialul pentru cea dintâi schiţă?… (Şi n-am decât să fac prin Grădina Soborului la vale, ca să intru în basmul de asfalt şi verdeaţă al Bulevardului-celui-Tânăr… – ei da: acolo unde parcă mai ieri a fost Ghetoul, şi apoi mlaştina imundă a Bâcului, şi apoi mahalaua Ciumaţilor…)
Stau la masa mea de lucru – uşa de sticlă a balconului mi se deschide spre panorama învâlvorată de neonul noptatic al străzii (cât am visat eu în copilărie să stau pe Aleksandrovskaia!) şi scriu rândurile acestea. Peste câteva ore urc în tren spre Moscova – de acolo, cu trupa Teatrului „Maiakovski”, am a pleca în străinătate. Şi mă gândesc: „…oare teancul ăsta cu vederi şi ilustrate din Chişinău ce mi l-am pus în geamantan, ca şi pachetele de ţigări ambalate în tot asemeni vederi – pot reproduce ele – aşa, curăţele, lucitoare şi colorate, cum le-aţi văzut şi le ştiţi probabil cu toţii! – sufletul oraşului meu?…”
Să iau cu mine planul general al reconstrucţiei Chişinăului? Haida-de! Şi cine să mi-l dea? (Deşi tare aş avea nevoie de el – pentru toţi. Şi pentru unii amici din tinereţe, ca şi pentru neamici – poate chiar mai mult pentru ei!)
Dar nu, cuget eu, are să fie de ajuns să-l iau şi acum ca să-l port cu mine, cum l-am purtat mereu de-atunci în mine – dus în birjă, păzit de doi tineri gravi, mai mult mort decât viu, marcă a violenţei şi solidarităţii, una de evitat, cealaltă de pus în practică – sufletul lui şi al meu.
E cu mine de câte ori şi oriunde e să plec, e cu mine de câte ori mă întorc.
Îl voi mai recunoaşte oare mâine, şi oricând, oraşul meu, mereu reînnoit?…
Sau, tot aşa, mereu, va trebui să nu-l recunosc, ci abia să încep a-l cunoaşte?
A. Cosmescu
A iubit Chișinăul. A susținut tinerii scriitori. A rămas irepetabil în lumea schimbătoare a literaturii noastre…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
