„Nimic în viaţă nu ne va înlocui frumuseţea trecutului. Ea ne este scumpă, pentru că nu mai este, a trecut”, aşa obişnuia el să zică, găsindu-şi aleanul în contemplarea timpului scurs prin clepsidra istoriei. Avea motive să creadă în adevărul vieţii care este pe deplin „developat” numai după o anumită perioadă de timp.
Cel mai scurt CV al lui Vasile Cijevschi (1880, s. Zaim, jud. Tighina – 14.VII.1931, Chişinău) arată astfel:
Moldovean. Fiul lui Gheorghe Cijevschi.
Studii: Superioare, în domeniul orientalisticii şi diplomaţiei.
Ofiţer în războiul ruso-japonez şi în Primul Război Mondial.
Ultimul grad militar – colonel.
Locuia la Chişinău, pe str. Haralambie 5.
Chestionarul de membru al Sfatului Ţării l-a completat fiind în etate de 37 de ani.
La 27 martie 1918 a votat Unirea Basarabiei cu România.
După Unire, Vasile Cijevschi a fost funcţionar al Primăriei Chişinău, şeful secţiei şcoli.
În Basarabia interbelică el avea o autoritate extraordinară. Ziariştii îl considerau omul lor, deoarece colabora cam la toate publicaţiile principale din ţinut, la unele chiar fusese şi în postură de redactor. În 1920 redactase ziarul Naşe slovo, în 1923 era director al cotidianului Gazeta-Lei şi tot în acelaşi an îl găsim director la Bessarabskaia mîslʼ. În 1926 este prim-redactor la România nouă, unde era director Onisifor Ghibu.
Vasile Cijevschi, care declarase că a cunoscut vremuri mai grele, dar mai ticăloase – nu, n-a dorit să-şi deschidă sufletul. Şi prea puţină lume ştia că el, de fapt, nu e numai publicist, ci este şi un subtil prozator, un cugetător delicat şi emotiv.
Abia peste trei ani după decesul lui, în septembrie 1934 revista Viaţa Basarabiei a publicat nuvela Unei prietene, în tălmăcirea lui Nicolai Costenco. Ea era testamentul spiritual al omului care a fost Vasile Cijevschi:
„Nu ştiu unde eşti şi ce s-a întâmplat cu tine, eşti în viaţă ori minunatul tău corp s-a amestecat de-acum cu ţărâna, dar eu întotdeauna, în fiecare primăvară, când soarele aprilin îndrăzneşte să curme somnul naturii, scufundată în plumbul iernii, îmi îndrept gândurile către tine, prietenă neuitată şi care eşti aşa departe.
Sunt sigur, că, dacă mai trăieşti, simţi în aceste clipe torentul gândurilor mele şi, probabil, te stăpâneşte o nelinişte uşoară, neînţeleasă, datorită fluizilor mei, cari dau târcoale fiinţei tale.
Ţi-aduci aminte, eu n-am greşit niciodată prin înclinări către misticism, dar amintindu-mi de tine, gândurile, dorinţele şi reveriile închipuirii, fără vrere îmi părăsesc trupul bolnav şi se poartă către imperiul de eter să te caute, prietenă dulce şi îndepărtată. Nu-mi voi aminti mai mult câţi ani s-au scurs, de-atunci când ne-am despărţit ultima oară. Vremea îndelungată a înţelenit cu buruienile vieţii amintirile mele senine despre tine. Gândirea mi-e îmbătrânită şi trupul îndurerat abia mai păstrează în trânsul rămăşiţele unei tinereţi viguroase, zburdalnice, iar azi toate gândurile şi visurile mele îmi amintesc o poveste copilărească de demult, un basm plăcut, bun şi înveselitor, cum e întâia rază primăvăratecă, cum e întâiul zâmbet al pruncului.
Nu ţin minte, precis, când te-am văzut întâii şi nici măcar nu-mi amintesc prin ce întâmplare ne-am întâlnit. Păstrez în minte doar o impresie luminoasă, cum e raza soarelui de vară furişată printre nori furtunoşi.
Pe-atunci amândoi eram tineri şi frumoşi. Viaţa se estompa pentru amândoi ca depărtarea plină de vrajă a mării zbuciumate. Ne ademenea viitorul cu splendoarea-i tăinuită, cu noutatea unor bucurii necunoscute şi cu nada unor perspective şi mai depărtate.
Într-amândoi natura a îngrămădit o rezervă imensă de puteri fizice şi sufleteşti, o mare sete de viaţă şi un izvor nesecat de energii şi virtuţi.
Eram sinceri unul cu altul şi, asemeni a două jumătăţi ale unuia şi aceluiaşi măr, ne-am alipit şi ne-am rostogolit pe cărarea vieţii presărată cu spini şi trandafiri. Dar, cu toata iubirea noastră, trupeşte n-am fost apropiaţi. Geana de zi a dragostei noastre a rămas pură, nepătată şi înrourată uşor de boarea plină de miresme a zorilor, încununată de razele subţiri ale soarelui matinal. De aceea, poate, gândind la tine, amintirile-mi sunt atât de naiv curate atât de parfumate şi juvenile, ca tămâia anticelor afumătoare în ora jertfei, ca mirosul gingaş al bobocilor de roză, abia desfoiaţi, în dimineţile de Maiu.
Cât de clară mi-e acum în minte figura ta, căpşorul de crăiţă, în nimbul luminos al părului, galben ca secara coaptă, a boiului înalt, excesiv de feminin, înveșmântat într-o mare capricioasă de văluri şi horboţică. Nu voi uita niciodată ochii aceia neobișnuiți, în cari radia deopotrivă înţelepciunea şi frumuseţea.
Erai, într-adevăr, acea creaţie a naturii, rară şi fericită, căreia viaţa, singură, de la naştere, i-a pus pe creştet coroană şi i-a ridicat altar. Şi eu nu numai te iubeam, ci te adoram ca pe o zeie.
Ţii minte, oare, acele rugi, pe cari ţi le improvizam în liniştea caldelor nopţi de vară, în acordurile melodice şi majestoase ale clavecinului bătrânesc.
Ţii minte, oare, acele momente divine, curate şi mişcătoare, pe cari le trăiam amândoi în mica biserică de ţară? Cât de aleasă era acea linişte plină de măreţie a serii de vară, înfrigurată de zvonul sonor şi grav al clopotului tras pentru vecernie. Bomm – bomm!, răsună în aerul neclintit sunetul aramei şi ecoul pribegiei pe lanurile înverzite.
Tu iubeai mult aceste slujbe simple din biserica rustică şi când se lăsa seara verde şi prăfuită, ne întorceam în sat pe cărăruia nisipoasă, care cotigea prin parcul vechiu, vechiu.
Ce mult îmi plăcea lumina tristă a hramului sărăcăcios, psalmodierea gângavă, a cântăreţului de strană şi moşneagul-preot alb ca omătul, care semăna cu dumnezeu-tatăl.
Mai ţin minte cu câtă smerenie te aplecai de la mijloc şi înclinai capul splendid şi mândru, când preotul trecea pe alături, învăluindu-ne într-un fuior de tămâie; se auzea zornăitul slab al lanţurilor de argint ale cădelniţei; ne uitam la bătrân cum cădelniţă în faţă fiecărei icoane, desemnând cercuri neregulate.
Ţin minte, cum, pentru prima dată, s-a trezit în mine religiozitatea şi s-a născut credinţa. Privind la chipul tău serios şi la genele lungi, coborâte pentru rugă, mă chinuia un gând sacrileg:
– Cât de mare trebuie să fie D-zeu, dacă ea i se închina!
Şi am început să mă rog, alături de tine, încovoiam pios genunchii înaintea atotputernicei Celuia, Care avu putere să te creeze şi să insufle în tine scânteia vieţii.
Apoi ne-am despărţit, eu am plecat departe şi pentru multă vreme, iar tu te-ai măritat cu un tânăr demnitar.
Dar n-am fost gelos! Căci, parcă se poate să fii gelos pe tine, pe sufletul tău? Ştiam şi credeam, că, oriunde n-aş fi, orice s-ar întâmpla cu tine, nimeni n-ar fi în stare să mi te răpească, cum n-ar fi putut lua o parte din mine însumi, fără a mă ucide. Tu, ca şi mai înainte, ai rămas visul meu, primăvara mea, cealaltă jumătate a mea, care duce aceeaşi viaţă cu mine, deşi la o mare distanţă. Şi am continuat să te iubesc la fel, cum îmi iubeam conştiinţa imaculată şi gândurile mele intime.
Mi-aduc aminte de scrisorile tale gingaşe şi parfumate, pline de fineţe şi minte aleasă, de care s-ar fi mândrit orice gânditor. În şi printre rânduri plutea o nedumerire vizibilă faţă de simplicitatea grosolană a vieţii şi nemulţumirea ta, pe ceea ce, înainte, se dosea atât de ademenitor după perdeaua tainică a viitorului.
Proza vieţii te-a atins cu glodul său, însă nu s-a lipit de tine. De la distanţă am simţit supravieţuirea sufletului tău complex, chinurile, îndoielile şi lupta ta. Dar ştiam şi aveam credinţa că n-o să te predai vieţii, ce te-a asediat de jur împrejur şi vei ieşi din această luptă învingătoare. Dar ar fi putut fi altfel! Prea erai desăvârşită pământește ca să nu învingi!
Ţi-aminteşti cum eu, pentru a te vedea numai la o gară oarecare, între două trenuri, am venit de la câteva mii de verste şi după ce am petrecut împreună un ceas într-o conversaţie intimă şi prietenească, am plecat îndărăt?
A trecut vreme multă de atunci, mulţi ani, am mai iubit şi-am fost iubit la rândul meu, dar nici o femeie nu mi-a dat să simt clipe atât de luminoase, cum mi-ai dat tu. Îmi trezeai conştiinţa, îmi tălmăceai gândul şi tot ce-am făcut în viaţă simplu şi bun, a fost făcut pentru tine şi din pricina ta. Ca o stea luminai la orizontul vieţii mele şi mă ademeneai către depărtarea neguroasă şi enigmatică.
De ce nu ne-am căsătorit? Ambii, doar, eram liberi?
Oricât ar părea de straniu, dar, mi se pare, nici mie, nici ţie, nu ne-a venit în minte acest gând.
Şi pentru ce am fi făcui acest lucru? De ce ar fi trebuit să mânjim altarul iubirii curate cu proza vulgară a alcovului?
Noi am reuşit să păstrăm în inimi un colţişor mic, secret, în care se intră ca într-o Sfântă a Sfintelor, după ce te-ai curăţat mai întâiu, atât trupeşte, cât şi sufleteşte.
Făclia vieţii mele arde întunecată… Bătrâneţea se uită deja prin fereastră şi împăinjineşte cu promoroacă rece viitorul apropiat. Şi, din nou, ca de atâtea ori în viaţa mea, soarele de primăvară porneşte, dinspre Miază-zi, micii veseli ai nourilor bălai şi înverzeşte iarba şi copacii. În suflet, însă, e întuneric şi frig. Cartea vieţii e citită şi au mai rămas de răsfoit ultimele câteva pagini. Inima trudită cere odihnă, iar viaţa oprire.
De moarte nu mi-e frică; îi privesc în ochi fără sfială ca şi vieţii. Cu mine, în mormânt, nu voi duce chipurile nimănui şi de cete ce las pe pământ nu mi-e jale de niciuna. Singurele, de cari mi-e greu să mă despart, sunt: gândul frumos legat de tine şi razele dezmierdătoare ale soarelui primăvăratic. Mi-e ciudă că n-am să pot să însufleţesc în memorie chipul tău blând şi n-am să mai văd dimineţile primăverii, strălucirea soarelui şi nu voi simţi mireasma verdeţei fragede.
Nu ştiu unde eşti şi dacă trăiești ori nu? Dar, chiar de ai fi vie, nu m-aş mai încumeta să te reîntâlnesc. Nici n-ar fi pentru ce? Nu vreau ca toate gândurile şi visurile vieţii mele să se zdrumice în faţa femeii schimonosite de bătrâneţe. Vreau să te am în amintire tânără, fermecătoare şi frumoasă, cum nu mai poţi fi acum.
Vreau să păstrez vasele jertfei mele neatinse, până ce bulgării le vor sfărâma, când vor cădea pe scândura de brad a sicriului… Vreau să port mireasma trecutului proaspătă, până la ultimele clipe ale vieţii.
Adio, prietenă depărtată şi iubită. Ne-am trăit frumos viaţa şi ne vom sili să murim frumos. Clipele trecutului ne vor picta zilele urâte ale prezentului şi ne vor lumina ultimele momente cu chipuri fermecate.
Nu ştiu? Vor parveni aceste rânduri până la tine ori nu, dar, cred, că ai simţit aceeaşi tristeţe şi copleşeală covârşitoare a trecutului, pe care am simţit-o eu în vreme ce scriam. Mai cred că sufletele noastre, eliberate de trupurile bătrâne şi muritoare, pentru o clipă, măcar, se vor întâlni aşa cum au fost odinioară, în zilele pline de lumină ale tinereţii…”
O singură proză scurtă a conturat dimensiunea nebănuită a acestui scriitor liric, romantic și umanist.
Dincolo de regrete va exista veşnic această apreciere. Despre el, Onisifor Ghibu, ardeleanul, scria: „…colonelul Vasile Cijevschi, om cult, care vorbea limba franceză şi făcuse şcoală de diplomaţi în Rusia – om cu bune sentimente: şi româneşti, şi omeneşti – un om la locul lui.”
