– Ina, şi cum se face că asemenea frumuseţi aleg o meserie care la noi mai are până a fi una „de succes şi de prestigiu”, dar şi care să te hrănească?
– Ştiu de această realitate tristă, dar teatrul s-a întâmplat atât de frumos în viaţa mea, încât nu mai pot să renunţ. Vorba e că, iniţial, eu am studiat la Facultatea de Limbi Străine a USM, specialitatea Engleză/Spaniolă. Ajunsă în anul doi, însă, am înţeles că nu mă simt în apele mele acolo… Într-o zi de septembrie, măcinată de incertitudini, vorbeam cu mama şi, nu mai ştiu cum, am zis că aş putea să mă transfer la Arte. În aceeaşi zi, spre seară, am păşit pragul Academiei de Arte, unde am găsit-o pe dna Nelly Cozaru. Ea m-a scanat cu privirea şi l-a sunat pe Anatol Durbală. Fiind originară din Bălţi, numele lor nu-mi spuneau prea multe… Ei mi-au organizat un examen, cu poezii şi cântece, după care m-au avertizat: „La noi se lipseşte doar dacă te calcă troleul! Şi nu se întârzie!”. I-am întrebat când se învaţă la Arte – de dimineaţă sau după-amiază. „La noi se învaţă tot timpul!”, mi-au răspuns. Mi-am zis că sunt nebuni şi am plecat cu gândul că nu mă mai întorc. Iar a doua zi m-am transferat la Teatru. Astăzi, mama regretă că m-a încurajat – la Limbi Străine fiind, eram fată cuminte, care-şi petrecea mai tot timpul acasă. De când am intrat la Teatru, viaţa mea s-a consumat la facultate şi pe scenă.
– Ce ai reuşit să faci în acest un an şi jumătate, de când ai absolvit?
– Am avut norocul să fiu angajată la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, unde joc în trei spectacole – „Tache, Ianche şi Kadâr”, „Amorul dănţuie şi feste joacă” şi „Visul unei nopţi de vară”. M-am filmat în două filme – „Tenis cu moldoveni” după best-sellerul lui Tony Hawks, regizat de Tony Hawks şi „Se caută o mamă”, în regia lui Adrian Popovici, care este o poveste despre traficul de fiinţe şi destinele mutilate de acest fenomen. De asemenea, am fost implicată în două proiecte independente – „Pescăruşul” de Cehov, în regia lui Anatol Durbală, pe care l-am jucat la UNITEM, şi un spectacol social, despre violenţa domestică, la care lucrez în prezent împreună cu câteva colege, ghidate de regizoarea Luminiţa Ţâcu.
– În ce constă ineditul acestui proiect?
– Voi porni de la faptul că nu există o piesă – există doar tema. Pentru început, am mers la „Casa Mărioarei”, acolo unde găsesc adăpost victimele violenţei domestice şi unde ni s-a încredinţat un jurnal cu mărturii. A fost zguduitor, dar când am discutat prima dată cu o femeie pe viu, am înţeles că, raportat la realitate, jurnalul e, totuşi, literatură… Apoi am mers la Rusca, la închisoare, unde am cunoscut femei care sunt condamnate la 20 de ani de detenţie pentru că şi-au omorât soţul, dar care nu regretă asta. Am fost prin sate, am vorbit cu zeci de victime. Câte destine umane distruse am văzut!..
– Cine vei fi în acest spectacol?
– O poveste – deşi povestea presupune, parcă, ceva cu un final fericit… Voi interpreta rolul unei femei care şi-a omorât bărbatul şi care… nu regretă. Dar credeţi-mă că, de fapt, eroina mea e sfâşiată de durere…
– Totuşi, multă lume insistă în convingerea că violenţa domestică e o problemă inventată şi mai ales exagerată de presă şi ONG-uri…
– Dimpotrivă, e o problemă acută, doar că puţini sunt cei care vor să recunoască acest fapt. Vorbesc doar cei cărora chiar le-a ajuns cuţitul la os. În toate istoriile, găseam aceleaşi explicaţii pentru tăcere: gura lumii, ruşine, pozor – chiar am utilizat acest cuvânt în spectacolul nostru. Apoi vine problema poliţistului care nu se implică, dar şi a victimelor care iartă prea uşor…
– Nu eşti prea tânără, la 24 de ani, pentru un asemenea „subiect-povară”?
– Nu este deloc povară, şi-apoi, nici eu nu sunt omul care să vrea toată viaţa să recite poezii. Sunt o femeie concretă, care trăieşte într-o epocă şi societate concrete. Tocmai de aceea, probabil, când am început lucrul la proiect, ne-am mărturisit iniţial propriile istorii. Căci fiecare dintre noi a fost marcat de violenţă. Nu neapărat de pumni – cuvântul, se ştie, deseori doare mai tare.
– Care este imaginea teatrului moldovenesc în ochii tinerilor actori?
– Noi încercăm să avem o activitate diversificată, să îmbinăm angajamentele pe scene mari, precum e cea clasică a Naţionalului, cu proiecte independente şi inovatoare. Cel mai important e să ai de lucru, căci lâncezeala distruge actorul, îl face să-şi iasă din minţi. Din fericire, eu am avut permanent roluri.
– Cum trece prin viaţă o femeie frumoasă?
– Greu. Pentru că trebuie în permanenţă să demonstrezi că, dincolo de frumuseţe, mai există şi minte, şi suflet… Bancurile cu blonde nu mă mai afectează demult – doar că mă întreb ce ar mai inventa dacă m-aş vopsi pe negru într-o zi… Apropo, la anul doi de facultate, se monta piesa „Avant de mourir” de Val Butnaru. Jucam cu Igor Caras şi eroina mea era bolnavă, dar ascundea acest lucru. Doar spre final ea urma să-şi scoată peruca şi să-i arate lui – care-i tot spunea că e prea bătrân pentru ea şi că dragostea lor n-are nicio şansă – că nici ea nu mai are mult de trăit. Şi aici urma să apar cheală… Eu am vrut să mă rad pe cap, dar în ultimul moment şi regizorul, şi dl Butnaru au insistat să nu fac asta pentru că, ziceau ei, e totuşi vorba de teatru… Şi sunt convinsă că, dacă ar trebui să mă fac mai urâtă pentru un rol bun, n-aş ezita. Am avut noroc de profesori buni care nu mi-au dat roluri de eroine frumoase şi atât. Maşa din „Pescăruşul”, de exemplu, nu e nici pe departe romantică – dimpotrivă, ţigara, vodca şi veşmintele negre o caracterizează.
– Cum stai cu ţigara şi vodca în viaţa reală?
– Am învăţat să fumez pe la anul trei de facultate, dar nu fumez decât în scenă, dacă o cere rolul. Şi nici vodca nu e printre băuturile mele preferate. Fiecare alege ce vrea în viaţă şi eu am ales să trăiesc fără băutura şi ţigară.
– Pentru cât şi pentru ce îţi ajunge salariul de actriţă?
– Nu pentru foarte mult şi nu pentru foarte multe… Dar tatăl meu, care a ştiut să se descurce în viaţă, întotdeauna m-a învăţat să fiu independentă şi să-mi fac banul meu. Astfel, încă fiind la facultate, am absolvit cursuri de coafor şi machiaj şi nu o dată, înainte de ore, alergam să fac un machiaj şi să-mi câştig propriul ban. Independenţa financiară este extrem de importantă pentru o femeie, indiferent de cât e de bogat bărbatul care se află alături de ea.
– Îţi mulţumesc pentru interviu şi aşteptăm să ne inviţi la spectacole!
Sursa: editia speciala FEMEIA
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
