– În ceea ce mă priveşte, mari schimbări nu s-au produs şi nici nu se prevede ceva în viitorul apropiat. Eu nu am factură de vedetă, nici ca exterior şi nici ca structură interioară şi mă simt bine aşa cum sunt. Probabil că, pe undeva, mi se acordă mai multă atenţie, mai mult pe afară, cred eu, iar cei care m-au cunoscut în alte roluri se uită altfel la mine după ce m-au văzut în După dealuri. Uite, de exemplu, în iunie sunt invitat în juriul Festivalului International de Film Tarkovsky, al cărui președinte este Pavel Lunghin, regizorul filmului ,,Ostrovul’’ – dovada ,,atenţiei’’ de care vorbeam mai sus.
– Ești un om creștin sau ai mimat un preot creștin?
– Eu am jucat un rol, al unui preot creștin-ortodox, pe care mi l-am asumat, indiferent de convingerile mele religioase, ca pe orice alt rol. Nu l-am mimat, chiar l-am trăit. Păi cum altfel dacă acest rol mi-a ,,răpit’’ zece luni din viaţa mea, cam atâta mi-a luat până personajul literar din scenariu să devină vizibil pe ecran.
– Ce urmează „După dealuri”?
– Alte filme, probabil. Sper. Foarte mulţi regizori au adoptat un nou gen de film de ficţiune cu actori neprofesionişti. Adică oameni din stradă, fără pregătire, care, în opinia lor, sunt mai expresivi decât mulţi actori. Desigur că aceşti ,,actori’’ nu vor mai reuşi să construiască un al doilea rol, cu mici excepţii. Deci, actorul de film s-a transformat ca multe lucruri din viaţa noastră, într-un ,,obiect’’ de unică folosinţă. Filmul suportă acest tip de abordare, filmul nu aparţine actorului, filmul chiar se poate lipsi totalmente de actor, ceea ce nu e valabil şi pentru teatru unde, cel puţin, prezenţa actorului este obligatorie (chiar şi în teatrul de păpuşi).
– Rolurile din film, inclusiv al preotului, le mai porţi şi acum în tine?
– Deseori, o întâlnire banală, pe stradă, cu o persoană necunoscută, s-ar putea să-ţi producă schimbări destul de semnificative în cursul, parcă stabil, al vieţii. Desigur, personajele pe care le-am interpretat până acum, iar eu am jucat roluri de hoţi, traficanţi de fiinţe umane, emigranţi, ofiţeri, condamnaţi etc., fac parte din viaţa mea, eu am vorbit cu replicile lor, am trăit cu gesturile, problemele şi cu relaţiile lor, e normal pe undeva ca aceste personaje sau lucrul asupra lor, să-şi fi lăsat ceva amprente, dar nu într-atât încât să-mi schimbe radical viaţa. Oricum, încă nu m-am gândit să mă retrag la mănăstire.
– Cui dintre regizorii moldoveni îi mulțumeşti pentru ajutorul pe care ţi l-a acordat în timp. Sau la început de carieră?
– Eu am lucrat foarte puţin cu regizori moldoveni, dar aş remarca câţiva cu care mi-a plăcut să lucrez şi pe care îi cred talentaţi. Cândva, la începuturi, am lucrat cu Dumitru Grosei, care făcuse câteva filme destul de interesante, cu Igor Cobâleanski, mai târziu am lucrat cu Ana-Felicia Scutelnicu (pe care o consider una din cele mai talentate regizoare de la noi) cu care am filmat în Germania ,,Între ziduri”. L-aș menţiona aici şi pe compozitorul Marian Stârcea. Colaborarea noastră m-a făcut să descopăr în persoana sa un adevărat regizor al sunetelor, de aceea îl trec fără frică la categoria regizori şi ţin să-i mulțumesc încă o dată pe această cale.
– Care e proiectul artistic la care lucrezi acum?
– La câteva filme documentare lucrez de mai mult timp, scriu scenarii, în paralel lucrez şi la un mic proiect pentru un teatru particular. Lucruri nesemnificative.
– Când vii în RM, în ce fel încerci să te implici în ceea ce se întâmplă la baştina ta?
– Acasă sunt mai mult în vizită, deci mai degrabă spectator. Am câteva proiecte de film legate de baştina mea. Oricât ar fi de straniu, dar scriu exclusiv despre societatea noastră, despre oamenii de aici. Niciodată nu am abordat un subiect legat de alte locuri, cu toate că mai mult am locuit în afara Moldovei.
