Pilda vameșului și a fariseului (Luca 18; 10-14) este foarte cunoscută tuturor. Fariseul, cel care în ochii oamenilor era un om drept și învățat, merge la templu să se închine. Acolo e și vameșul, om urât de popor, cam cum sunt astăzi politicienii la noi, fiindcă mințea poporul, îl asuprea și se bănuia că și fura. Fariseul îi spune lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”. Vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Iisus le spune ascultătorilor: „Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.
Această pildă a contribuit, alături de alte povestiri din evanghelii, la înțelesul pe care îl are astăzi cuvântul fariseu. Practic, în zilele noastre fățarnic sau fariseu e totuna. Și tot de aici termenul de vameș a căpătat o notă mai blândă. Mulți spun: mai bine să fiu ca vameșul! Dar totuși Iisus nu îl laudă pe vameș pentru viața lui, ci pentru smerenia avută în timpul rugăciunii. El spune doar care dintre ei s-a întors acasă mai îndreptat, nu spune că vreunul s-a mântuit sau nu.
Dacă urmărim rugăciunea fariseului, ne dăm seama că el chiar făcea fapte bune, dar au fost irosite din pricina mândriei lui. Ce folos să faci binele, dacă te bați apoi cu pumnul în piept pentru bunătatea ta? În Pateric ni se spune că cel care face bine din mândrie sau de ochii lumii se aseamănă cu un om care aduce apă cu ciurul.
De aceea eu cred că și în cazul acestei pilde, ca în cea despre care vom vorbi săptămâna viitoare, avem de a face cu un caracter rupt în două. Pentru că omul care vrea să se sfințească pe sine trebuie să aibă faptele fariseului și smerenia vameșului.
