Aș vrea să amintesc tuturor celor care citesc aceste rânduri că în virtutea destinului istoric al teritoriului în care viețuim, pe tot parcursul secolelor XIX și XX a existat în Basarabia nevoia, conștientizată de elita românească de aici, de a da poporului pe diferite căi ceea ce autoritățile de ocupație țariste sau sovietice îi refuzau: dreptul de a fi stăpâni pe propriul pământ. Acest drept nu putea veni altfel decât prin educație, motiv pentru care intelectualitatea basarabeană a secolului XIX a păstrat în pofida restricțiilor impuse gradual de țariști, legături strânse cu lumea românească de dincolo de Prut. În absența unor oameni precum Leon Casso, ca să dau doar un exemplu, poate că ar fi fost mult mai mică cifra oficială de nici 11% din populația majoritară de etnie română care știa carte în 1918.
Astăzi, basarabenii știu să scrie și să citească. Sau nu știu? Este suficient să mergi în satele din republică și vei vedea și astăzi, la peste două decenii după recăpătarea alfabetului latin, anunțuri de mică publicitate sau înștiințări lipite pe stâlpi, porți sau uși, scrise în grafia chirilică a RSS Moldovenești. Multe. Iar numărul lor nu pare să scadă cu trecerea anilor. Ca om născut și crescut la țară, și care revine în satul de baștină, dar și în alte localități megieșe ori de câte ori are ocazia, pot să îmi dau seama de acest lucru. Avem aici o situație în care, din punctul de vedere al stăpânirii limbii române citite și scrise, foarte mulți dintre românii din Republica Moldova nu se află în mod semnificativ la un nivel superior față de anul 1989. Aflarea a sute de mii de cetățeni moldoveni la muncă în Rusia menține puterea grafiei chirilice, și prin ea, a lumii ruse, asupra multora. Comentariile pe internet scrise în grafie chirilică, mesajele interactive de felicitare sau comentariile care apar pe banda inferioară a ecranului în diverse emisiuni de divertisment sau talk-show-uri televizate, sms-urile transmise în grafie chirilică după ce posesorii telefoanelor mobile își „rusifică” aparatele, existând chiar și panouri publicitare în Chișinău care propun clienților servicii de „rusificare” a telefonului, adică de introducere a meniului în limba rusă – toate acestea sunt niște locuri comune în Republica Moldova. Iar percepția mea ca observator periodic al stării de lucruri de aici, aflându-mă permanent în ultimii aproape nouă ani la București, este că alfabetul latin pierde teren în mod succesiv în fața celui chirilic. Nu neapărat la nivel oficial, ci la cel colocvial. Nu (doar) la nivel public, ci în primul rând la nivel privat.
Da, există mulți cetățeni ai Republicii Moldova care posedă acum o română corectă, vorbesc, citesc și scriu corect în limba română. Pe de altă parte, există planul paralel în care se află o populație încă dominată cultural, lingvistic și comportamental de Rusia. Aici nu pot să nu revin la întrebarea din debutul acestui text: mai avem intelectualitate care să-și asume misiunea de educare și iluminare a poporului român dintre Prut și Nistru? Exemplul de mai sus e doar unul din multele aspecte și ipostaze ale crizei noastre identitare. Incapacitatea de a poseda la nivel fluent varianta literară a limbii române este principalul constituent al handicapului de comunicare pe care-l are populația românească din Basarabia în ansamblul ei. Handicapul de comunicare produce adesea jenă și demotivare, ceea ce creează percepția neputinței românilor autohtoni de a se impune. Acest fenomen se poate observa foarte bine studiind comportamentul studenților din universități: închistarea studenților din grupele cu predare în limba română (mulți dintre care provin de la țară) în condradicție cu dezinvoltura colegilor lor din grupele cu predare în limba rusă.
Poate se vor găsi unii care să-mi impute aderența publică la un mod perimat de gândire și de punere a problemei, la un demers „de secol XIX”. Asta într-o eră a postmodernismului, în acea epocă în care pare că nu ne mai trebuie state-națiune, nu mai avem nevoie de valori naționale, suntem „cetățeni ai globului” și, of course, suntem așteptați să ne topim cu toții într-un imens cazan cultural planetar. Consider, însă, că pentru o populație care nu a fost trecută în ultimii 200 de ani decât prin procese incomplete de edificare a apartenenței naționale, aceasta din urmă fiind ceea ce definește omul modern, nu se poate vorbi despre „trecerea la următoarea etapă”, la una post-națională. În care, nu-i așa, nu contează limba vorbită, cultura proprie, tradițiile proprii, oricum toți suntem diverși „și trebuie să învățăm unii de la alții”. Și, dacă se poate, să ne și preluăm unii altora din propriile culturi. Pentru că dacă suntem diverși, trebuie să ne respectăm. În mod ideal, așa este, numai că renunțarea la națiune pentru românii dintre Prut și Nistru înseamnă… continuarea rusificării, de această dată pe baze post-moderne, multiculturaliste, de „respect pentru diversitate”. În cazul basarabenilor, trebuie să spunem clar că nu am beneficiat suficient de experiența modernității (creată în primul rând de identitatea națională), motiv pentru care nu ne putem permite să renunțăm la atașamentul față de națiune și față de statul-națiune. În cazul nostru, națiunea este cea română, iar statul nostru național se numește România. Basarabia nu resimte doar un deficit de modernizare (pe planul infrastructurii, locuințelor, modului de viață, practicilor economice, administrative etc.), ci în primul rând un deficit de modernitate. Trebuie să depășim acest deficit înainte să putem deconstrui, înainte să ne putem permite să punem accentul pe alteritate, nu pe unitate. Noi, basarabenii, nu putem deveni moderni (adică să fim așa cum se spune de obicei: „în rând cu lumea civilizată”, „în rând cu Europa” – să posedăm o anumită stare mentală, un fel de a fi, ceea ce „plutește în aer” și nu putem exprima în cuvinte dar care ne deosebește cardinal pe noi de ei, europenii) decât devenind români în mod plenar la nivelul identității naționale. Ceea ce înseamnă realizarea unificării politice cu România și reincluderea noastră în statul național român, moment în care vom putea relua procesul curmat în 1944: procesul de introducere a noastră, a basarabenilor ocupați în 1812 de un imperiu care ne-a scos din istorie ca autohtoni majoritari aici, favorizând alte grupuri etnice, în modernitate. În Europa. Europenizarea noastră e posibilă doar prin revenirea noastră în corpul național din care am fost detașați în mod violent în secolul XX. Vreo altă metodă de „europenizare” de pe pozițiile păstrării independenței Republicii Moldova ne va menține pentru alte 3-4 generații în starea deficitară, de minorat, în care ne aflăm. Anume această stare mentală, acest profil sociopsihologic colectiv este generatorul, sursa de bază, a problemelor noastre din zone precum: nivelul de trai scăzut cu perspective de scădere continuă, sărăcia galopantă și sărăcirea perpetuă, starea generală de indolență a decidenților politici față de societate și propriul electorat. Nici ideea așa-zisei națiuni civice moldovenești, un fel de a împăca și capra și varza transformându-ne în niște „austrieci” (acceptăm la nivel public că vorbim româna și suntem etnici români, dar ne construim propria „națiune”), nu ne va oferi șansa modernității, deoarece nu va face decât să continue un demers de statalitate și model de civilizație generat în perioada sovietică și care, la orice nivel, nu va fi decât un avatar caricatural al poporului sovietic moldovenesc – proiectul URSS de creare a națiunii moldovenești -„surori”, printre celelalte 15, care „ca un strugure de poamă stă pe harta uniunii”. Oricine dorește binele românilor autohtoni și majoritari dintre Prut și Nistru, indiferent dacă-i numește români sau moldoveni, trebuie să conștientizeze că unica șansă de „mai bine”, de recăpătare deplină a demnității umane la nivel colectiv, fără de care este imposibilă bunăstarea materială, se numește ROMÂNIA.
Ca să putem depăși deficitul de modernitate, avem nevoie de o abordare constructivistă în cadrul unui demers public unificator, nu dezbinător. Or, mare parte din intelectualitatea noastră de astăzi, din Republica Moldova, a abandonat ideea unei misiuni și, mai ales, a unei datorii față de societate. Logica postmodernă a deconstructivismului, a despuierii tuturor simbolurilor (inclusiv naționale) de fondul lor, de rostul lor și mai ales a dispensării convenabile de utilitatea evidentă din cele spuse mai sus a acestora pentru un grup de peste trei milioane de indivizi domină o intelectualitate care, periodic, se plânge oricui apucă, la București, Berlin sau Washington, de soarta nedreaptă în care băltește. Însă nu-și asumă, din comoditate sau frică, misiunea de iluminare a poporului. Misiunea de generare a modernității. Care presupune un efort colectiv, în primul rând. O luptă publică de idei. Conectarea noastră la nivel de masă, nu de maximum câteva zeci de persoane, la dezbaterea intelectuală europeană. Prin intermediul conectării noastre la dezbaterea intelectuală din România. Toate aceste lucruri nu pot fi concepute decât ca parte dintr-o misiune colectivă, conștientizată și asumată a intelectualității basarabene.
Poate părea paradoxal, dar dacă vrea să ajungă într-un punct al viitorului în care să-și poată da frâu liber indvidualismului și pornirilor deconstructiviste, intelectualitatea basarabeană trebuie să se întoarcă spre trecut și să privească la anul 1917, în care un preot pe nume Alexe Mateevici scria un poem numit „Basarabenilor”. Ea trebuie să acționeze pentru deplasarea colectivă a basarabenilor în modernitate, prin asumarea rolului de grup social cu poziție de lider în generarea unei majorități care să-și dorească unificarea Republicii Moldova cu România.
Ca să nu ni se mai spună, adesea, la București și de la București: „Noi nu știm ce vreți! Decideți voi!”.
Să decidem, atunci.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
