– Deţin prea puţină informaţie că să mă pot pronunţa. Nici medic, nici politician… Dar aş zice că „forma” ţine de închipuirea raţiunii noastre, şi transcendentalul prohibă „formele” per se, când e vorba de accederea lui. De ce zic de „transcendental” în cazul nostru? Deoarece simt o tensiune imensă la oameni, o împătimire, o panică — şi acestea nu se supun unei abordări raţionale.
– Ați avut presentimente înainte de pandemie?
– Vrei s-o întinzi în timp? Să-i dai o durată… s-o cobori până la raţiune, să încapă în cauzalitate liniară, să aibă un început ca să-i prevezi sfârşitul?
– Într-un interviu pe care mi l-ați acordat cu câțiva ani în urmă afimați: „Vedem, înţelegem că există Cercul, că începutul şi capătul coincid. Că ne întoarcem de fiecare dată acolo de unde am pornit. Suntem conştienţi de acest lucru, căci am dat în bară de mai multe ori. Ne mirăm, ne este ciudă, dar vedem că nu poate exista o soluţie. Ne calmăm şi zicem să mai încercăm o dată. Să mai încercăm să găsim soluţia la ceea ce n-are soluţie prin definiţie”. Nu aveți senzația că în 2020 se închide un Cerc și începe altul?
– Iarăşi e vorba de a atribui o oarecare formă transcendentalului… Spuneam atunci de CERC ca de un chin de al nostru, din care nu putem ieşi, scăpa, elibera. Topologizându-l ne mutăm pe tărâmul superstiţiilor.
– În ce stare de spirit sunteți acum? Liniște, calm, frică, îndoială, tremur interior, fermitate?
– Nu poate fi linişte, când toată lumea e pătrunsă de panică, nesiguranţă, frică.
– Sunteți în grupul de risc, aveți peste 70 de ani. Mama Dvs., pictorița Valentina Rusu-Ciobanu, are 99 de ani. Simțiți mai acut pericolul? Cum vă protejați?
– Stând acasă. Slava Domnului, avem unde.
– Vine cineva să vă ajute?
– Da. Prietenii mai tineri.
– Casa părintească de pe strada Grigore Ureche, din Chișinăul Vechi, are 107 ani. În ea au trăit oameni care au trecut prin perioade și mai grele. Ce sfaturi v-au dat pentru vremuri de criză?
– Să fim atenţi. Să fim conştienţi. Avem un termen vechi şi extraordinar –„veghe”.
– Știu că aveți o grijă deosebită pentru grădina de lângă casa părintească. Ce înseamnă pentru Dvs. Grădina?
Sunt născut în oraş şi-mi sunt străine abordările săteşti ale naturii. Chiar mă speria atitudinea posesivă făţă de natură pe care erau obligaţi să şi-o asume ţăranii, şi care era motivată de supravieţuire… Îmi plăcea mult Jules Verne în copilărie. Din când în când îl reciteam, mai ales când mă apuca vreo boală. Mai târziu am început să observ că secolul iluminist a generat o atitudine, aș spune fascistă, de punere în ordine a toate şi pentru totdeauna, inclusiv şi a naturii. Toate cele vii erau sistematizate şi clasate în folositoare şi dăunătoare. Era un mare chin pentru mine în copilărie să mă ciocnesc de nedreptatea făcută de om naturii. Tot atunci, în copilărie a început să răzbată câte un pic în lume compasiunea ecologică – şi asta mă alina …
Când eşti un trăitor urban, jindul naturii, dorul contopirii cu natura este mult mai pătrunzător, şi se manifestă altfel decât la unul rupt de glie, strămutat în mediul citadin, şi care visează nostalgic întoarcerea, care se simte mereu romantic în lupta cu natura şi în supunerea acesteia…
– În aceste zile de izolare aveți timp de citit, de desenat? Cu ce vă ocupați, în plan profesional?
– În cazul meu nu există aşa o divizare & repartizare: 10% pentru citit (ce anume?), 33% pentru desenat (cum?), 17,8% pentru grădină… mai lăsăm ceva % pentru mâncat şi dormit. Dar acum trebuie de inclus şi ocupaţia de faţă – scrisul răspunsurilor (în timp ce mănânc un măr).
– Am un blocaj de creativitate. Cum îl pot depăși?
– Nu cred să fie acesta un „blocaj”. E apărarea trupului şi a sufletului de la ceea ce vrei să-l pui cu forţa să facă.
– Toată lumea vorbește de schimbare. Credeți că se va schimba ceva după pandemie?
– De ce zici „toată lumea” – de unde ai luat-o? Situaţia seamănă cu cea din microbuze – „tuturor le place să răsune muzica” – şi când colo – numai unuia agresiv.
– E cu-adevărat un moment de asceză pentru omenire, în primăvara aceasta? Asceza, pentru Dvs. ca artist, e esențială?
– De fapt sunt importante două: asceza şi meditaţia. În orice caz, aşa se spune la Matei: „post şi rugăciune”. Şi ar fi bine să nu depindă de anotimp şi situaţie politică.
– Vă mulțumesc pentru interviu și multă sănătate vă dorim!
P.S. Chiar dacă traversăm o perioadă dramatică, cea a pandemiei, țin să le reamintesc autorităților, responsabililor din domeniul culturii că este necesar să fie inaugurat un Muzeu al familiei lui Glebus Sainciuc și a Valentinei Rusu-Ciobanu în Chișinău. Iată ce crede fiul lor, pictorul Lică Sainciuc, despre un astfel de muzeu: „Era un vis de-al lui Glebus Sainciuc de a înfiinţa un Centru sau o fundaţie pe lângă casa din strada Gr. Ureche 38, în care s-a născut şi a trăit mereu. Acolo, conform viziunii sale, ar fi fost bine să fie expuse lucrările de artă semnate de el, de mama, de mine etc. Avea şi o denumire pentru acest proiect – „Fundaţia Sântăvineri”, căci aşa din vechime se numea zona noastră… Vroia cumva să integreze în acest proiect şi memoria marii soprane Maria Cebotari, vecina noastră, a cărei casă fusese demolată de autorităţi, o placă comemorativă fiind inaugurată pe un bloc modern din preajmă. Glebus conta mult pe ajutorul primăriei Chişinău… dar n-a fost să fie. Acum mi-a venit mie rândul să încerc. Fizic, ar fi un proiect destul de realizabil — avem loc în curte pentru construcţia unei săli de expoziţie, şi dacă s-ar „găsi” fonduri, cred că nu ar fi o problemă. Pavilionul ar repeta clădirea atelierelor de un nivel din strada Dimo, un spaţiu unde s-ar simți familiar lucrările artistice. Gestionarea sălii ar fi bine să se facă în colaborare cu structurile statului – cu Muzeul Național de Artă şi cu municipalitatea, ar fi şi interesul lor”.
Aș mai sublinia că muzeograful Varvara Buzilă a lansat pe o rețea de socializare idea ca 2020 să fie declarat Anul Valentinei Rusu-Ciobanu, pentru că marea pictoriță va împlini la toamnă 100 de ani. Toate proiectele culturale, însă, stau acum sub semnul incertitudinii. Sperăm că vor fi realizate după încetarea pandemiei.
