INTERVIU din FEMEIA cu Eleonora Cercavschi: „Dacă ai demnitate, eşti respectat şi de duşmanii tăi”

Noi, jurnaliştii, o cunoaştem de mulţi ani, am putea spune că de la prima acţiune de protest pe care a organizat-o în stânga Nistrului. De atunci, ne-a impresionat consecvenţa cu care a apărat întotdeauna dreptul elevilor ei de a învăţa în limba română şi am admirat-o pentru forţa intelectuală cu care i-a încurajat şi pe colegii ei să nu cedeze în momentele grele. Doamna profesoară spune că a devenit de nevoie luptătoare, pentru că ţine la adevăr şi la demnitate.

– Dragă doamnă Eleonora Cercavschi, locuiţi în Transnistria, dar de baştină sunteţi din Bucovina. Când vă amintiţi de copilărie, ce imagini vă vin în minte?

– Îmi amintesc cu multă plăcere de dulcea și frumoasa Bucovină… Cea mai mare bucurie pentru un copil este să-şi petreacă copilăria alături de ambii părinți şi destinul mi-a oferit această fericire. Deși părinții au fost deportați, lipsiți total de avere, nouă, copiilor, nu ne-a lipsit pâinea și toate celelalte de pe masă. O amintire aparte sunt munții Carpați, unde vara îmi petreceam timpul culegând fragi, zmeură, afine, mure, ciuperci și alte daruri ale naturii. Dar câte emoţii pozitive mi-a adus scăldatul în râul Siret, jocurile cu alţi copii sau… primul sărut.

– Într-o bună zi, aţi lăsat aceste imagini de Rai şi… v-aţi dus să vă vizitaţi rudele care locuiau peste Nistru… Bănuiaţi, pe atunci, că veţi ajunge în Infern?

– Sigur că nu bănuiam. Aici m-a prins războiul din 1992. A trebuit să rămân şi, dacă vreţi, cred că asta mi-a fost soarta. Mai târziu, când elevii, părinţii şi colegii mei de lucru au investit atâta încredere în mine, am simţit că nu mă mai pot despărţi de ei.

– Şi chiar nu v-aţi gândit să părăsiţi „zona” pentru un loc sub soare cu mai multă securitate? Mai ales că aveţi cetăţenia R. Moldova şi a României…

– Port responsabilitate față de elevi, față de colegii mei care au crezut în mine și m-au urmat, nu pot să-i las, ar fi din partea mea o trădare, nu știu dacă mi-aș putea găsi liniștea sufletească acolo unde aş pleca.

– În Transnistria v-aţi asumat rolul de apărătoare a drepturilor copiilor transnistreni. Vă consideraţi o învingătoare?

– Am devenit luptătoare fără voia mea. Ca orice tânără, sigur că şi eu visam la un viitor fericit, dar aşa s-a întâmplat că destinul meu e mult mai dificil şi, totodată, onorabil. Nu mă consider o luptătoare, ci mai curând o slujitoare a adevărului care, după cum se ştie, întotdeauna învinge.

– De ani de zile, şcolile româneşti din zona transnistreană îşi petrec viaţa pe baricade. Uneori, creaţi impresia că aţi fi ostaticii regimului de la Tiraspol…

– Da, așa este, ne aflăm pe baricade şi suntem pe bune ostaticii acestui regim. Nu doar noi – elevii, cadrele didactice care activează în instituţiile subordonate Ministerului Educației de la Chişinău -, toată populația din zonă este ostatica acestui regim. Din păcate, statul Republica Moldova nu ne poate asigura securitatea personală, protecţia socială şi juridică.

– Cum a suportat familia dumneavoastră umilinţele prin care aţi trecut?

– Cu multă demnitate. De fapt, demnitatea este cea mai mare valoare a omului, pentru care merită să lupţi şi să te sacrifici. Atunci când ai demnitate, eşti respectat şi de duşmanii tăi. Iar cel care nu a vrut să treacă prin această încercare a plecat.

– Care a fost cea mai grea lecţie, în plan personal, pe care v-a dat-o viaţa?

– Ziua când am rămas cu doi copii minori de una singură, dar mă bucur că am susținut cu succes acest test al vieţii.

– Dar cea mai mare bucurie personală pe care aţi trăit-o?

– Nașterea primului copil, în pofida faptului că fusesem diagnosticată cu o maladie care nu îmi permitea să devin mamă. Până la urmă, a fi mamă este cea mai mare împlinire pentru o femeie.

– Cum vă susţin părinţii elevilor din Grigoriopol, mai au răbdare, mai sunt solidari cu dumneavoastră?

– Judecaţi şi singuri: de la 800 de elevi am ajuns astăzi la 170. Deci, nu pentru toți speranța moare ultima… Spiritul de solidaritate scade şi din cauză că elevii sunt zilnic supuși riscului: activând în schimbul doi, în satul vecin, Doroţcaia, ei termină lecţiile după ora 19.00 şi trebuie să se întoarcă acasă în condiţii nesigure, mai ales iarna. Am avea mai mulți elevi, dacă școala ar avea sediul la Grigoriopol. Aşa însă, părinții sunt impuşi de situaţie să-și înscrie copiii în școlile ruseşti, care activează în condiții mai bune. Cu regret, conducerea de la Chişinău a făcut prea puţin pentru ca şcolile de limba română să fie atractive. Mai mult decât atât, Ministerul Educației a elaborat un regulament de admitere în universități, conform căruia nota „5” din sistemul de cinci puncte practicat în şcolile subordonate Tiraspolului a fost egalată cu 9,5 puncte din sistemul existent în R. Moldova. Astfel, elevilor cu note de „5” le este foarte simplu să ocupe locurile repartizate de la buget în universităţile din R. Moldova. Iar cei din şcolile româneşti trebuie să se mulţumească doar cu locurile ce mai rămân, pentru că nu este simplu să obţii note de „9” şi „10”, noi pledăm pentru calitate. Asemenea acţiuni din partea ministerului de la Chișinău îi descurajează şi pe profesori, şi pe elevi.

– Aţi câştigat un proces la CEDO, care a impus Federaţia Rusă să achite anumite despăgubiri şcolilor româneşti din zona transnistreană. Termenul de executare a deciziei CEDO a expirat, dar Rusia încă nu a răspuns la ea…

– Sigur că pentru cei din Federaţia Rusă a fost un șoc din care încă nu-şi pot reveni. Ei nu s-au așteptat că populația de aici va îndrăzni să-i atace la CEDO, au crezut că, aruncându-le oamenilor un os (gaz mai ieftin), ei vor uita de învăţământul în limba română. Dar uite că n-au uitat, nu şi-au pierdut cu toţii demnitatea, ba chiar s-au găsit destul de mulţi care să-şi ceară dreptatea la CEDO. Dacă va fi nevoie, vom organiza proteste în fața ambasadei ruse de la Chișinău, pentru a-i obliga să-și onoreze obligațiunile.

– S-a schimbat cumva atitudinea pseudoautorităţilor de la Tiraspol faţă de dumneavoastră, după ce CEDO şi-a dat verdictul?

– Da de unde! Dacă nici până în prezent Rusia nu a executat decizia CEDO, despre care atitudine putem vorbi. Cei de la Tiraspol se supun întocmai Moscovei. Dar oricât s-ar strădui ei să ponegrească şcolile de limba română din zonă, noi avem valoare şi ei înţeleg foarte bine acest lucru.

– Faptul că aţi câştigat procesul la CEDO a fost o acţiune curajoasă, dar riscantă, totuşi, din moment ce nimeni nu vă poate garanta securitatea în zonă. Care a fost reacția oficialităților de la Chișinău?

– Cu regret, nu a fost nicio reacție. Noi nu putem lupta altfel cu atitudinea Federaţiei Ruse decât prin capacitățile noastre intelectuale. Sunt sigură, evenimentul va întra în istorie ca un act de demnitate națională. Dar ne-am fi dorit ca şi conducerea de la Chişinău să aprecieze efortul nostru. Reclamanții la CEDO le sunt recunoscători avocaților Ion Manole și Alexandru Postica, reprezentanți ai Asociației „Promo-LEX”, pentru capacitățile profesionale pe care le-au demonstrat, apărându-ne interesele în fața Înaltei Curți.

– Povestiţi-ne ceva despre elevii dumneavoastră…

– Avem cei mai buni elevi. Nu fiecare copil ar putea rezista presiunilor zilnice prin care trec ei, de ani de zile. După mine, ei sunt nişte eroi. Printre foştii elevi, aş aminti de Veaceslav Negruța, ministrul Finanțelor, de actorii Adrian Pușca și Natalia Tomov, ziariștii Tatiana Bogdan şi Andrei Stanilă, pictorul începător Tudor Lazarenco… Avem masteranzi în țară și peste hotare. Dar cea mai mare realizare a liceului nostru este că nu avem niciun absolvent de care să ne fie rușine…

– De fapt, ce ar putea face autorităţile de la Chişinău pentru ca şcolile româneşti din zonă să nu se mai simtă nedreptăţite de soartă?

– Suntem susținuți financiar de Ministerul Educației de la Chișinău, fără de care cele opt şcoli cu predare în limba română nu ar putea exista sub presingul regimului tiraspolean. Ştiu că multe lucruri nu depind de Chișinău, pentru că acest teritoriu este controlat de forțe străine, fapt constatat și în decizia CEDO. Dar există factorul uman, pe care guvernul este obligat de Constituție să-l protejeze. Cadrele didactice care activează în aceste opt şcoli cu predare în limba română sunt, dacă vreți, singurii reprezentanți ai puterii legale în Transnistria. Noi trebuie să fim mai deosebiți prin tot: prin discurs, comportament, chiar şi prin felul cum ne prezentăm în faţa elevilor, inclusiv prin vestimentație, pentru că şi aceasta face parte din arta de a-l dezarma pe adversar. Dar din anul 1995, când preşedintele Mircea Snegur a semnat un decret prin care ne-a dat un adaos de 30% la salariu, la noi nu s-a mai gândit nimeni. Şi noi… stăm cuminți în banca noastră, deşi ne facem datoria față de țară în condiții extremale, fiindu-ne zilnic pusă viața în pericol… Ca să nu mai zic că această povară stă pe umerii femeilor, deoarece din 220 de cadre didactice numai 25 sunt bărbați. Conducătorilor noștri, care în majoritate sunt bărbați, ar trebui să le fie măcar un pic jenă. Cu o lună în urmă, am înaintat guvernului, parlamentului niște propuneri care vin să protejeze, într-o măsură oarecare, oamenii care au stat și continuă să stea la straja țării. Îi voi înmâna aceste propuneri şi președintelui Nicolae Timofti, poate cineva, până la urmă, se va gândi și la noi…

Timpul Suplimentul Femeia