Interviu Exclusiv cu Nicu Alifantis: „Prefer să cred că nu sunt un leneş”

– Dle Nicu Alifantis, vă salutăm la Chişinău şi vă mărturisim că ne-aţi făcut să ne re-îndrăgostim de muzica dumneavoastră!
– Vă salut şi eu şi vă spun, la rându-mi, că mi-a fost dor de dumneavoastră!..

– Organizatorul spectacolului – Virgiliu Mărgineanu, directorul OWH-TV Studio – spunea că ideea acestui proiect i-a apărut atunci când a constatat că studenţii săi de la Facultatea de Economie a Universităţii de Stat nu ştiu cine e Nicu Alifantis. Vă surprinde vestea? Este această necunoaştere o caracteristică pentru tinerii de azi – fie cei de aici, fie cei din România?
– Sigur că există o generaţie care ştie mai puţin despre noi, cei mai „bătrâni”, convenţional vorbind. Dar, mai important decât să ai nedumeriri este să-i convingi pe aceşti oameni să te asculte, să vadă că ai ceva de spus. Dacă eşti bun, atunci se creează acel sentiment de confluenţă între un public nou şi un artist cu nişte ani de carieră în spate, şi se produce „convertirea”… Mi s-a întâmplat să nu fiu cunoscut şi în România, deşi mi-a scăzut considerabil media de vârstă a publicului – ceea ce mă bucură, mă onorează, dar mă şi obligă. Pentru că, atunci când ai de-a face cu un public mai tânăr, trebuie să-i faci să nu le pară rău că au venit la spectacolul tău şi să mai vină şi altă dată.

– Apropo de vârstă şi ani, recitalul de la Chişinău, „Chancons pour mon amour”, datează tocmai din 1996… Suntem noi cu 15 ani întârziere?
– În niciun caz! Dovadă şi faptul că aşa s-a chemat şi concertul susţinut pe 7 martie la Bucureşti, la Cinema „Patria”. M-am gândit, la un moment dat, să caut un alt titlu – şi acesta ar fi fost „Quindecennial”, care în latină înseamnă „cea de-a 15-a aniversare” şi este titlul ultimului produs discografic pe care l-am lansat cu prilejul concertului aniversar „Alifantis & Zan”. Era, însă, cu doar vreo zece zile până la concert, deja se tipăriseră afişele şi… aşa a rămas. Dar nu-mi pare rău, pentru că se cheamă exact la fel cum s-a chemat, acum 15 ani, primul nostru recital cu trupa „Zan”, care s-a întâmplat la Sighişoara.

– Are „amour”-ul franţuzesc aceeaşi conotaţie şi încărcătură ca şi „iubirea” românească?
– O, da! Iubirea are aceeaşi conotaţie în toate limbile – indiferent de verb, de loc, de neam, de spaţiu… Când doi oameni se iubesc, se iubesc şi atât. Este importantă arderea sentimentului, nu timpul sau spaţiul în care se întâmplă.

– Cum vă distribuiţi dvs. iubirea? Cum alegeţi între muzica pe scenă şi cea de pe albume, între cea pentru spectacole de teatru sau cea pentru film?
– Nu aleg „între” şi „între”. Muzica de teatru a apărut încă înainte de a cânta pe scenă, în 1972, iar ultimul spectacol, cu numărul 114 – „Nevestele vesele din Windsor”, un muzical în regia lui Alexandru Tocilescu la Teatrul „Metropolis” din Bucureşti -,,, datează din 2011… Cert e că mă implic doar în proiecte care mă incită din punct de vedere profesional şi artistic, niciodată din considerente strict financiare. Pentru mine contează ca produsul să nu fie penibil şi să trezească interes, iar asta cere credinţă şi motivaţie. În plus, mi-am zis că, dacă tot las ceva în urma mea, să fie lucruri de care lumea să-şi amintească cu plăcere. De aceea, am încercat să fiu pe cât se poate cu coloană vertebrală, să nu fac compromisuri – cel puţin, nu compromisuri majore -, şi astea au fost principiile de care m-am ghidat de-a lungul anilor.

– Totuşi, multora dintre colegii dvs. de generaţie li s-a reproşat prezenţa în Cenaclul „Flacăra” al lui Adrian Păunescu. Acesta a fost un compromis?
– Nu, deloc. Percepţia asupra lui Păunescu este diferită, oamenii îl judecă în funcţie de aceasta şi e normal să fie aşa. Mie Păunescu mi-a făcut mult bine, ca şi întreg fenomenul „Flacăra”. Acolo mi-am făcut marele public şi n-am cum să nu recunosc acest fapt. M-am retras când am văzut că apăruseră lucruri care, uşor, au început să-mi displacă. Dar nu veneau din interior, ci din exterior, din zona politicului. Iar eu cred că un artist nu trebuie să fie implicat politic – politica lui este arta, iar el este un bun al întregii naţiuni.

– Muzica românească de azi este afectată de modernizare şi mondializare?
– Indiscutabil – ca şi filmul, teatrul şi întreg fenomenul artistic românesc. N-are cum să nu fie afectat… Sigur că sunt lucruri care au marcat în bine acest traseu cultural şi altele care n-au slujit fenomenului. Dar, una peste alta, eu zic că deschiderea internaţională este benefică pentru o ţară şi un popor. Pentru că există un alt mod de a circula, de a-ţi prezenta valorile, de a aduce lucruri interesante din altă parte. Eu sunt deschis la tot ce înseamnă nou şi, chiar dacă, în clipa asta, sunt multe lucruri care îmi displac în viaţa culturală românească, sunt convins că valoarea şi calitatea se vor cerne de neghină.

– E această „cernere” una dintre preocupările Fundaţiei „Nicu Alifantis”?
– S-ar putea spune şi astfel… Scopul fundaţiei este de a susţine tineri care au talent pe o anumită zonă profesională, dar nu dispun de suficiente resurse materiale ca să-şi realizeze visul. Când am creat-o, am pornit de la propria experienţă, şi anume, de la faptul că, de-a lungul anilor, nu o dată mi s-a întins o mână de ajutor. Iar o mână de ajutor dată la timpul potrivit face mult, indiferent cât de consistent e suportul material… Din 2003 până în prezent, de Premiul Fundaţiei au beneficiat tineri din varii domenii de activitate – chiar şi din matematică sau fizică -, deşi, bineînţeles, sunt mai sensibil faţă de cei care vin din zona artelor. Dar m-am ferit să fac excepţii.

– N-aţi ascuns niciodată că proveniţi din Brăila, din greco-macedoneni, iar pe CD-ul „Neuitatele femei” aveţi şi un cântec în aromână…
– Păi de ce să ascund realitatea?! Tagma asta a brăilenilor e specială, pentru că Brăila este un oraş special, multietnic, unde se întâmplă altfel viaţa – cel puţin, aşa era în copilăria mea. Şi s-a creat o asemenea afinitate între noi încât, şi după 30 de ani de când am plecat de acolo, am prieteni de liceu cu care mă văd în permanenţă. Apoi, la Brăila mi-am făcut ucenicia, Teatrul „Maria Filotti” fiind şcoală de viaţă şi de profesie ce m-a marcat. Iar „Cîntic din sîrmîniţă”, de care aţi pomenit, e scris în memoria bunicii mele, pe care am iubit-o nespus, ea fiind omul ce a menţinut în casă „spiritul rădăcinilor”. Datorită ei, în familia noastră se vorbea şi româna, şi aromâna. După ce s-a prăpădit, ne-am mai românizat cu toţii… Familiile de machedoni, în general, sunt mai tradiţionaliste – la ei chiar şi căsătoriile se fac, cumva, în gaşcă…

– Dvs. tot „în gaşcă” v-aţi însurat?
– Nu, soţia mea este din Piteşti. Este economistă – om normal, care nu are treabă cu arta, căci trebuie să fie şi cineva raţional în casă . Cred că e mai bine aşa, pentru că altfel vedem viaţa pe acest drum pe care îl parcurgem împreună. Nici fiicele noastre, care sunt mari consumatoare de muzică, nu cântă – una e economistă, alta e jurnalistă. Ajunge un artist pe metru pătrat…

– Mai ales că e un artist care duce în spate aproape 5000 de concerte…
– Ei bine, să zicem că, deocamdată, sunt cam 4500… Dar sigur că nu e puţin. Mă întreb şi eu, uneori, când s-au adunat atâtea? Dar îmi dau imediat seama că sunt aproape 38 de ani de scenă în care – mai ales înainte de 1990 – au fost perioade când aveam câte două-trei spectacole pe zi. Ani în care, cumulativ, am stat acasă maximum două-trei luni, restul timpului aflându-mă în turnee.

– De ce „Scrisori nedesfăcute”, primul dvs. volum de versuri, rămâne şi singurul?
– N-am nicio vină în apariţia acestei cărţi, chiar credeam că lumea a uitat de ea . În 1997 am avut o cumpănă în viaţă, o problemă de sănătate destul de mare. Şi, ca să mă încurajeze, un bun prieten – Valentin Nicolau, directorul Editurii „Nemira” – a scos acest volum de versuri. Mi-a picat bine atunci, deşi după aia, mi-a fost un pic jenă. Eu, fiind un mare consumator de poezie, am zis că sunt nişte tâmpenii, cum să publici aşa ceva?! Şi am promis că n-o să mai recidivez. Dar îi mulţumesc lui Vali că s-a gândit atunci la mine.

– Cântaţi din Bacovia, Labiş, Stănescu… Poeţii de azi au vreo şansă să fie puşi pe note de Nicu Alifantis?
– Nu gust foarte tare poezia care se întâmplă în acest moment în România, nu mi se pare reprezentativă pentru mine. Ideea pe care o urmăresc atunci când mă opresc asupra unei poezii şi o pun pe muzică este să ajung la un numitor între ceea ce a simţit şi a scris poetul şi ceea ce simt eu, cel care cântă. Trebuie să mă transpun în pielea poetului… Poezia de astăzi, însă, este dură şi agresivă, şi nu sunt de acord cu tipul acesta de vers. Probabil că se vinde, aşa cum se vând multe produse agresive şi vulgare – aşa sunt timpurile şi aşa este economia de piaţă -, dar nu mă obligă nimeni să cânt o astfel de poezie.

– Ştiu că, periodic, se încearcă reanimarea mişcării folk în România? Dvs. participaţi la aceste iniţiative?
– Mai mult sau mai puţin… De fapt, nu m-am considerat niciodată un folkist – mai curând am fost baladist, iar toate înregistrările mele au fost făcute cu trupă, de la primul album până la ultimul. Cât priveşte folkul, nu cred că acesta mai poate fi revigorat. Acest gen de muzică şi-a avut rostul la timpul potrivit, atunci când era, poate, singura formă de revoltă. Astăzi omul, dacă vrea să protesteze, iese în piaţă şi face un miting. Nu cred că folkul poate să mai aibă explozia de altă dată – tot ce era de spus, s-a cam spus… Ideea, azi, e să faci muzică. Despre mine, asta mi-ar plăcea să se spună după ce n-o să mai fiu: „Băiatul ăsta a făcut muzică bună”… Dacă va fi aşa, voi fi mulţumit.

– În luna martie la Chişinău s-a aflat, cu câteva conferinţe, Dan Puric. Ascultându-l, mi-am zis că omul ăsta atât de mult iubeşte România, încât nu poate să nu o urască şi viceversa. Dvs. cum vedeţi România de astăzi?
– Ca pe un rău necesar. Faptul că trăiesc în România şi cânt în limba română e un risc pe care mi l-am asumat. Ocazii să plec din ţară au fost de ajuns, dar nu le-am dat curs pentru că îmi plăcea prea mult ceea ce făceam şi, mai ales, ştiam că unealta mea de exprimare este această frumoasă limbă românească.

– Este adevărat că aveţi nişte tabieturi stricte legate de odihnă şi că vă „rupeţi” neapărat o vacanţă iarna şi una vara. Aveţi şi destinaţii speciale?
– Nu exagerez în materie de vacanţă, de aceea, şi „tabiet” îmi pare prea tare spus. Încerc de fiecare dată să plec împreună cu Anca, soţia mea, undeva unde să ne simţim bine, să vedem nişte locuri frumoase. Avem posibilitatea de a ne mişca şi ar fi păcat să nu profităm de ea. Şi-apoi, suntem la o vârstă la care lucrurile s-au aşezat în viaţa noastră – fetele sunt mari, nepoţi încă nu avem, deci, ne putem permite să cutreierăm doar noi doi, în funcţie de timp şi buget. E adevărat că am două vacanţe pe an – vara şi de Revelion, când oricum nu se întâmplă mare lucru din punct de vedere artistic. Pentru că eu niciodată nu am făcut turnee de litoral – chiar dacă sunt născut la începutul verii şi pe mal de apă – şi nici la nunţi sau botezuri nu cânt. Singurele lucruri pe care le accept sunt concertele în scenă, plus cluburile şi unele petreceri private ale unor firme şi companii, şi unde oricum fac spectacol în scenă.

– Ce faceţi în ziua în care nu aveţi concert? Dacă există asemenea zile…
– Deşi locuiesc la Bucureşti, am norocul să stau la curte. Şi în acele rare „zile fără de concert” îmi place să stau prin grădină, să mai tund iarba, să miros un trandafir… Vă miră? Oi fi eu artist, dar să dau cu un ciocan mă pricep! Chiar dacă, obiectul muncii fiind mâinile, trebuie să fiu atent cu ciocanul şi altele de genul acesta… Îmi place să trebăluiesc, prefer să cred că nu sunt un leneş.

– Câte chitare aveţi?
– Şapte, la acest moment. Dar nu este vorba de o colecţie – toate sunt funcţionale. Iar cu patru dintre ele am fost şi în concertul de la Chişinău.

– Chişinăul e străinătate?
– Din punct de vedere geopolitic, da – e într-o altă ţară şi frontieră există… Din punct de vedere spiritual şi cultural, însă, sigur că este „acasă”. Şi este minunat să treci graniţa şi să te poţi înţelege cu oamenii în limba ta. În plus, voi sunteţi mai buni, mai calzi şi sper să rămâneţi astfel un timp cât mai îndelungat. Vă doresc cât mai multe zile frumoase şi Sărbători fericite!

– Şi noi vă dorim un Paşte fericit şi vă mulţumim pentru interviu. 

Este născut la 31 mai 1954, la Brăila. A făcut studii muzicale particulare, debutând scenic în 1973. În 1976 se înscrie în Academia de Teatru şi Muzică, iar la „Electrecord”, îi apare primul single, „Cântec de noapte”. După armată, devine membru al Cenaclului „Flacăra”. Scrie muzică pentru teatru şi film – a colaborat cu cei mai mari regizori ai scenei din România -, are roluri în teatru şi film. În 1995 fondează grupul „Alifantis & ZAN”, ca trupă de studio pentru albumul său „Voiaj”, cu care evoluează şi în prezent. În aprilie 1999 înfiinţează Fundaţia „Nicu Alifantis” cu scopul de a promova „proiecte artistice în care valoarea, forţa şi autenticitatea vor fi primordiale”. A înregistrat 17 CD-uri şi a susţinut circa 4500 de concerte…

cunoaştere

Alifantis, altfel, pe scurt

Gheorghe Stanca
Cântecele lui sunt ca o pulbere ce vine din Levant, amirosind a toate mirodeniile sale. Ele înglobează deopotrivă parfumul de mirt şi de migdal înflorit cu gustul şerbetului şi al dulceţei cum numai acolo se ştiau a face. Fiindcă Alifantis ne apare ca un vechi neguţător ce poartă în lada sa toate minunăţiile lumii…