Coordonatorul colecţiei, acad. Mihai Cimpoi, contribuie hermeneutic cu un studiu-eseu Sinele arhaic. Ion Creangă: dialecticile amintirii şi memoriei, în care descifrează cu argumentaţie sistemul de imagini şi simboluri din textele scriitorului. Disocierile din capitolele Naturalitatea, Antifrasismul, Cuvintele-nuclee, Mitologia personală, Homerismul, Carnavalescul, Arhetipalitatea, Ironia, Ludicul, Anecdoticul, trecute prin hermeneutica lui Gadamer, Barthes, Heidegger, Nietzsche, provoacă şi impun alte unghiuri de lectură.
Mihai Cimpoi surprinde un scriitor complex, de formaţie dedaliană, care-şi ţese/toarce urzeala textuală, cu fire văzute şi nevăzute, „pe faţă” şi „pe dos”, pentru a se elibera de limitele tragice ale existenţei. Firele de urzeală sunt antifrasismul şi holofrasismul, iar principiul dialectic de ordonare a creaţiei/ţesăturii este contrapunctul, care funcţionează la toate nivelele textelor, fiind o marcă definitorie a stilului prozatorului. Din studiul lui Mihai Cimpoi aflăm că Lumea lui Creangă alternează contrapunctic pe temeiul prostiei şi al înţelepţiei, al întâmplării şi al rânduielii, al trecerii şi al petrecerii, al frumosului şi al urâtului. În această structură dialectică, planurile intersectante funcţionează într-o interdependenţă organică. Omul voios camuflează omul melancolic, omul prost ascunde subversiv omul care doar o face pe prostul. Printr-o „viclenie stilistică”, adevărul se îngână cu minciuna, realul se înalţă în ireal, a fi se joacă cu ar fi. Astfel, opinează cercetătorul, sensurile sunt răsturnate, diversionismul semantic indicând o lume pe dos. Prin comic, ironie şi autoironie, naratorul lui Creangă obţine libertatea de a relativiza adevăruri şi valori consacrate, de a dezlega spiritul de păcatul aventurii şi de a deconspira, în sfârşit, „cumplitul meşteşug de tâmpenii al lumii”.
Temeiurile lumii se îngână dialectic printr-o îngânare a cuvintelor. Plasând limbajul prozatorului de la Humuleşti în tradiţia hermeneutică a lui Gadamer, cercetătorul percepe fiinţa crengiană ca decurgând organic şi spontan din lume (în datele ei primare, arhetipale) şi fiind eminamente chiar limbajul acesteia. Limbajul este şi el dispus antifrastic, printr-o „insinuare glisantă a contrariului, printr-o diversiune semantică bine orchestrată, care să impună efectul comic/ironic”. Antifrasismul, observă exegetul, avansează în holofrasism, procedeu prin care stilul se aglomerează în cuvinte-nuclee, numite şi „figuri nucleare” (Greimas), care focalizează forţa epică a întregului, iar prin vibraţiile lor acustice, provoacă ascultarea în sens hiedeggerian. Cufundat în pânza/textura epică, naratorul Amintirilor „se complace, se auto-place şi se auto-desfată”.
Mihai Cimpoi ne îndeamnă spre o lectură simpatetică pentru a ne face părtaşi la desfătarea de a contempla un timp frumos, scăpat din chingile istoriei. Ni se promite că, desfătându-se „într-o rostire esenţială a lumii, din care face parte şi în care se simte acasă”, prozatorul ne va face şi pe noi, prin complicitate empatetică, „să ne simţim acasă”.
Nina Corcinschi
