Istoria și puterea

Filmele astea, ca și cărțile citite, m-au determinat să îmi pun câteva întrebări. Ce îi motiva pe țărani să lupte, dacă traiul mai bun putea să distrugă naționalismul, dacă săracii își iubeau conducătorii după mărimea pâinii pe care o puneau seara pe masă? La prima întrebare răspunsul a venit după mai multe lecturi. Popoarele dominate aveau un destin mai tragic decât cele dominante. Nu întotdeauna aveau drepturi egale. De cele mai multe ori subjugarea statului însemna sclavia pentru păturile de jos. Munca în mină, cariere de piatră etc. 

Conștiința națională e strict legată de visul unei împărății ce va veni. Nu întâmplător creștinismul propune o împărăție veșnică pentru toți oamenii. Fiindcă visul tuturor era împărăția de o mie de ani. Această formulă voind să arate nemărginirea temporală și fiind o expresie întâlnită în numeroase culturi. Evident că cei care voiau să construiască un imperiu țineau cont de pâinea care trebuie să ajungă în casa tuturor.

Dincolo de rolul de pioni al săracilor, e interesant să urmărim figurile centrale ale istoriei. Evoluția politică în interiorul unui stat presupunea automat scăderea șanselor de supraviețuire din interiorul sistemului. Foarte puține lovituri de stat reușeau cu adevărat și mai ales fără victime. Dacă ajungea cineva împărat, prima grijă se îndrepta spre asigurarea securității personale. Multe capete au căzut de-a lungul mileniilor doar fiindcă au stat în frunte. Și puțini împărați au murit de bătrânețe. Așa că o altă întrebare m-a preocupat: dacă bănuiești deja sfârșitul tragic la care te poate conduce puterea, de ce să o dorești? Ce îi determina pe oameni să încerce să ajungă pe un tron care putea fi la fel de bine eșafod?

Astăzi e mai simplu, nu te mai paște moartea, ci doar pușcăria. Și doar pe cei mai slabi. Singurul rău, după ce ești îndepărtat de la putere, e acuzarea și judecata. Dar cel puțin supraviețuiești. Cu toate astea, întrebarea mea rămâne: de ce să îți dorești puterea dacă te poate răni? De ce să îți dorești bogății atât de multe, încât să nu le poți cheltui? Pentru că și contul bancar te poate trimite după gratii. Când puterea care te susținea a căzut.

Acum, când toată lumea își amintește de unirea de acum 95 de ani, eu stau și mă întreb: oare mai păstrăm ceva din idealurile de atunci? Oare cei de la putere se gândesc să înmulțească în vreun fel pâinea poporului? Oare dorința lor de putere, cu toate riscurile aferente, e în interesul nostru, în slujba „împărăției”, sau în slujba propriilor ambiții ale conducătorilor?

Noi rămânem cu ceea ce aș numi sindromul „Mihai Viteazul”. Cel care a făcut prima unire a principatelor române. Rămânem trădați și decapitați de cei care se preocupă doar de comorile lor pământești, cu idealurile noastre frumoase, vrednice de pomenire și de veșnica lor pomenire. Istoria asta ne învață – idealurile rămân și conducătorii se îmbogățesc.