Scriitorul Paul Goma descrie cu lux de amănunte universul carceral și bătăile cumplite pe care brutele în uniformă de gardian le aplicau deținuților politici. Cartea sa, ”Gherla”, este o mărturie cutremurătoare. Alte mărturii, la fel de semnificative, au lăsat și alte personalități care au trecut prin infernul închisorilor bolșevice. Așa ar fi scriitorul Teohar Mihadaș sau medicul psihiatru Traian Neamțu. La un regim deosebit de dur au fost supuși prelații și preoții greco-catolici, a căror rezistență față de instaurarea comunismului s-a manifestat fără ezitare. În urmă cu câțiva ani, rugat să își exprime cea mai puternică senzație din timpul închisorii, regretatul arhiepiscop de Cluj-Gherla, IPS George Guțiu, spunea că ”îmi amintesc că tot timpul îmi era foame”.
Unui draconic regim de înfometare au fost supuși și episcopii închiși la Sighetu Marmației. Primul cardinal român din istorie, episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, a lăsat o descriere detaliată a modului în care erau hrăniți la Sighet membrii elitei românești. Mărturia sa a fost publicată în volumul de memorii al Eminenței Sale, care a apărut la editura Viața Creștină cu titlul ”Credința noastră este viața noastră”.
Pâinea care „se pierde printre dinți“
Rația zilnică de pâine, 250 gr., de două ori pe săptămână mămăligă, de multe ori și mai multe zile. Dimineața, după două săptămâni sau trei cu ceai de mere uscate, câteva bucățele în apa caldă, se primea ”terci”, pe care nu l-am cunoscut nici după nume; era o uruială de farina de porumb, care ar fi fost să fie, cum am înțeles, dulce, dar nici o dulceață nu se simțea; primeam într-o căniță de 3/8 l; pâinea de 250 gr. se dădea o dată pe zi, înainte de masă; din aceea, dacă ți-a rămas, aveai ceva și dimineața, altcum numai terciul; acest terci a ajuns să fie cea mai bună mâncare din câte primeam până la luna iulie 1953; notez aceasta pentru a vă putea face o idee care era alimentația în Sighet: de înfometare, cum i s-a spus nu o dată directorului, căruia canonicul Moldovan (n.r. – canonicul Ioan Moldovan, preot greco-catolic) i-a spus că: ”Pâinea se pierde printre dinți”. Mâncarea era ”arpăcașă”, adică orz rău decorticat, fiertură groasă, fără nici un gust, o gamelă plină, de la prima lingură se introducea în ”bunul și ascultătorul” stomac, în silă; în continuare zic ”bun și ascultător” căci nu reacționa în rău, ca și când ar fi fost un prieten înțelegător, că este vorba de existență, susținerea vieții cu orice preț, până se poate; pentru aceea am spus zâmbind și între frați că ”am încheiat pact de neagresiune cu stomacul”; eu îi dau ce primesc, pregătind în gură cât se poate de bine, iar el își îndeplinea credincios datoria fiziologică; astfel am trecut fără nici un năcaz în ce privește purtarea stomacului, înplinindu-și datoria în împrejurări grele, între care acasă s-ar fi revoltat și ar fi reacționat, protestând pentru injuria ce i se aduce.
De fapt, mâncarea se făcea în silă, și totuși, el suporta, fiind vorba de existență; ”arpacașa” era fără nici un gust, chiar dacă încercai să-l sărezi, cum de altfel sare rar primeam, și ar fi ajuns sarea să îi dea cât de cât gust de sărat; așa a trebuit folosit, cum se dădea; de la prima lingură în silă, tot timpul cât mi s-a dat, și se dădea zilnic, foarte adeseori și de două ori pe zi. Altă mâncare a fost fasolea; nu ne dădea prea des, dar era subțire cu puține boabe; supliment nu se dădea, decât rareori, celor care erau la muncă grea, tăiatul lemnelor etc.; varză multă de tot, adică zamă de varză; tot așteptam să se termine și număram cotoarele care mai rămâneau; zamă de cartofi destul de rară, dar cartofii rar de tot în zamă; după câtăva vreme se dădea o bucățică de marmeladă; acestea au fost alimentele primate până în iulie 1953; arpacașa dominantă și varza; fasolea nu se primea așa de des cum am fi dorit-o și nu cât s-a dorit, de flămânzi ce eram.
Într-o vreme a apărut murătura: gogonelele; a fost o bucurie, nu pentru că ar fi fost pe ce să se mănânce, ci pentru variație; organismul a salutat-o că prin ea s-a sporit puțin alimentația câtă vreme s-a dat și au ținut; omul ar fi dorit și a doua, dar nu primeai decât rareori de la vreun milițian înțelegător, care venea din nou la ușă cu ce i-a mai rămas și atunci era o mare bucurie.
O dată, când am primit murătură, mi-a venit una mică de tot, credeam că va da și a doua; mă întreabă răstit: ”Ce mai vrei? Nici de atâta nu ești vrednic”; adică nici de o gogonea nu eram vrednic, iată cât prețuiește omul. Firește, n-am zis nimic, căci orice cuvânt era pasibil de pedeapsă. Cu această alimentație după o muncă voluntară întinsă, sprijinită de înjurături și amenințări, am slăbit cu toții de-a rândul, așa că s-a ajuns să spânzure pielea peste brâul cioarecilor-pantaloni; așa spunea scumpul frate P.S. Frențiu (n.r. – IPS Valeriu Traian Frențiu), glumind, că suntem slabi cum erau caii care se dădeau de hrană peștilor la Stâna de Vale; eram cu toții slabi și unii mai aveau vreun năcaz sau altul, ”senectus ipsa morbus” (bătrânețea însăși este o boală); cu toate acestea, n-am auzit de la nici unul nici un cuvânt de tânguire, tot timpul moralul înălțat; aceasta așa trebuia să fie și se primea cu sufletul împăcat și mângâiat, că aceasta este firea lucrurilor pe această cale a crucii; liniștit înainta ca și când de mult ne-am fi pregătit pentru aceasta și ne-am antrenat acuma pentru această viață; în definitiv, evident că pregătire a fost tot ceea ce am crezut și credeam, cum zice apostolul neamurilor: ”știu cui am crezut”; și noi știam din mila Domnului, și acum și aici era aplicarea a tot ce credeam și trăirea a tot ce am predicat; mângâietoare credință, mântuitoare credință, fericitoare credință în Domnul și trăisem în prezența lui fericire; ”iarăși vă voi vedea pe voi și sufletul vostru se va bucura și bucuria voastră nimenea nu o va lua de la voi”. Domnul a fost cu noi și bucuria Lui cu noi în toate neajunsurile pe această cale, pe care El ne-a fost bun însoțitor”, scria Iuliu Hossu.
Paloșul confecționat dintr-un cerc de butoi
”O dată pe săptămână se dădea și puțină carne în ciorbă; mici bucățele se aflau în ciubărul care era tras de la ușă la ușă; milițianul agita cu polonicul masa din ciubăr și pescuia și câte o bucățică de carne; se întâmpla să nu reușească, și atunci rămânea respectivul de pagubă; cu varza dădeau câteodată bucățele de tendoane de pe glezna de vită pe care le aduceau cu sacii de la abator, împreună și cu boturi de vite, din care mâncare trebuia să le cureți cu mare greutate cu lingura și cu unghiile; vesela noastră se reducea la gamelă și la cănița de 3/8 l pentru terci și apă; tacâmul era lingura, instrument universal; altceva nu aveam; lăsam unghiile mai mari, să le putem folosi la mâncare; lingura, cu timpul, se ascuțea de o parte, cum se tot freca de gamelă ani de-a rândul, și astfel cu ea reușeam să tăiem carnea, ajutând cum am zis cu unghiile; de altcum, frecam lingura și de căpătâiul patului și așa o ascuțeam cât trebuie, dar era primejdioasă pentru buze la mâncare, te puteai încresta dacă nu băgai bine de seamă; să fie cu iertare dacă pomenesc aceste mărunțișuri; o fac pentru a vedea cam cum era traiul nostru, pe care cu greu și-l poate închipui cel ce poate nici din auzite n-a aflat despre așa ceva; în alte părți va fi fost și mai rău, pentru că duhul rău împielițat știe cum să batjocorească pe om prin omul pe care l-a dezbrăcat de omenie și minte înțelegătoare.
Primăvara primeam de câteva ori ceapă verde, pe care o salute cu bucurie organismul; lipsa cuțitului l-a făcut pe rob inventiv; pentru a ne ajuta luam cu mare grijă când eram la plimbare câte o bucățică de tinichea mai groasă, pe care, prin frecare de patul fier, o ascuțeam și așa ne prindea bine; pentru tăiatul mămăligii sau a marmeladei, făceam din niște așchiuțe de fag cuțitașe de lemn pe care le subțiam cu instrumentul făcut din tinichea și le finisam, cum se spune, cu o bucățică ridicată tot din curte, înfruntând primejdia surprinderii în flagrant care putea avea urmări neplăcute. ”Necesitas plura te docebit” (nevoia te învață) spunea latinul, strămoșul nostru. Astfel ne ajutam sporind tacâmurile; dar veneau perchezițiile nocturne, așa toată truda a fost zadarnică; erau aruncate în mijlocul camerei și apoi duse afară și aruncate la gunoi. La început, n-au făcut nici o observație; lucrul începea din nou și apoi la vreo nouă percheziție, fiind descoperite, treceau și ele la gunoi, fără alte urmări, și așa mai departe; părintele canonic Folea a reușit să facă dintr-o bucată mai groasă, poate o bucată de cerc de ciubăr, lungă cam de 14 centimetri, o lamă tăioasă, așa că servea pentru trebuințele tuturor la nevoie; acest instrument se chema ”paloș”; cine avea lipsă, cerea și primea paloșul; a scăpat mereu de percheziții; când s-a descoperit, mai târziu, a avut urmări neplăcute pentru bieții robi, dar, mulțumită Domnului, nu tragice, cum voi arăta mai târziu.
Așadară, gamela, lingura instrument universal, cănița și adminiculele suplimentare pregătite de noi până la o vreme, când ne-am văzut siliți să ne lipsim de ele, rămânând numai lingura ascuțită și unghiile crescute peste normal. Socrate a spus o dată, trecând prin for și văzându-l încărcat de toate: ”Acum vedem de câte mă pot lipsi”. Diogene avea mai puțin decât aveam noi, o scoică, cu care lua apă de băut, pe care, văzând un copil că lua cu mâna și așa își stâmpăra setea, a aruncat-o în mare, ca pe un lucru de prisos”, mai scrie Iuliu Hossu.
Iuliu Hossu a fost ridicat la demnitatea de cardinal în timp ce era rob la bolșevici.
sursa: romanialibera.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
