Frica de moarte în Moldova medievală

Oamenii Evului Mediu, cugetând mereu la ceea ce se va întâmpla cu sufletele lor după încheierea existenţei mundane, încercau din timpul vieţii să pregătească toate cele necesare pentru mântuire. Deşi aranjamentele minuţioase întreprinse atât de micii boieri şi orăşeni, cât şi de elite par să sugereze că moartea era privită cu seninătate, asemenea unui prag menit să deschidă calea spre fericirea eternă, o serie de mărturii redau teama cu care era aşteptată încheierea existenţei pe pământ. Spaima credincioşilor poate fi interpretată prin prisma neputinţei în faţa destinului, ceea ce făcea ca momentul final să fie descris drept unul înfricoşător. De aici, şi preocuparea obsesivă pentru stabilirea tuturor detaliilor ritualului funebru şi a modului în care urma să se facă pomenirea.

Astfel, în diata unor simpli orăşeni, Hârja Fărcăşoaie şi Farcaş Ioanăş, din 18 iulie 1638, sunt exprimate dorinţele la „săvârşitul sufletelor noastre”, lăsând cu „limbă de moarte” toate bunurile de care dispuneau pentru săvârşirea pomenirii. Ajunşi pe patul de suferinţă şi neputându-se împotrivi destinului, soţii fac precizările necesare cu privire la împărţirea bunurilor. Un act cu conţinut asemănător este cel din iunie 1640, dat de o văduvă, fata lui Constantin din Dolheşti, care, „sosându la ceasul acestu de svârşit” lasă întreaga avere „copilului meu, Apostol”, pentru a pleca în lumea de dincolo cu sufletul liniştit[3]. Gândul morţii era unul înfricoşător tocmai din acest motiv, deoarece nimeni nu ştia „nici ora, nici ziua, nici locul”[4]când se va despărţi sufletul de trup. Şi, de aceea, pregătirea atât pentru mântuire, cât şi pentru orânduirea bunurilor trebuia făcută încă din timpul vieţii.

„Am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte”

Dacă unii moldoveni erau preocupaţi de împărţirea bunurilor numai în momentul apropierii morţii, alţii, bolnavi, trăiau permanent cu sentimentul fricii de a nu trece la cele veşnice fără a lăsa pregătită rânduiala săvârşirii parastaselor. De pildă, într-un document din 26 ianuarie 1641, Ion, ficiorul Condrii vameşul, îşi exprimă teama că „am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte şi am adus duhovnic… înaintea dumilorsale scriu şi mărturisăsc”.Văzându-se bolnav şi neştiind când înfricoşatul ceas al morţii va veni, orăşeanul cheamă de îndată duhovnicul pentru a face cele necesare în vederea plecării în lumea de dincolo. Obiceiul de a dărui unele bunuri în ceasul sfârşitului este subliniat şi în dispoziţia testamentară dată de Strătulat biv aga, din 29 noiembrie 1642, prin care lasă, „eu, cu gura mea, la danie şi săvârşenie me”[6], întreaga avere pentru a înlesni calea către mântuire.

Deşi sentimentul morţii şi teama erau prezente în viaţa oamenilor medievali, mulţi râvneau după adevărata fericire dorind să scape de chinurile Iadului. Astfel, clucerul Dumitraşco Iaralis îşi exprimă această dorinţă încă de la începutul diatei din 17 mai 1646, afirmând că, atunci când „va veni Domnul Atoţiitorul să mă cheme la El, mă rog să primească sufletul meu în Sfintele Lui lăcaşuri şi, cu obişnuita Lui milostivire, să ierte mulţimea greşelilor mele”.Neştiind când va sosi ceasul de pe urmă, clucerul Dumitraşco, bolnav fiind, cugetând la temerile din preajma încheierii vieţii de pe pământ, face aceste pregătiri minuţioase nădăjduind astfel la fericirea eternă. Ştiind că păcatele sunt considerate „pată a sufletului şi piedică în calea mântuirii”, acesta cere de la Dumnezeu să-i fie iertate mulţimea greşelilor.

Pregătiri „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”

Dar nu doar cei bolnavi aveau sentimentul fricii faţă de moarte, ci şi cei care erau „încă întru bună şi tocmită a trupului meu sănetate, şi întru totă întregimea minţii mele”.Astfel, logofătul Solomon Bârlădeanul, trimis la alte neamuri pentru trebuinţele ţării, îşi scrie testamentul la 5 august 1670. Cu gândul la moarte şi cu nesiguranţa reîntoarcerii în ţară, acesta lasă printr-un înscris toate bunurile sale. Testamentul începe astfel:„privegheaţi şi vă rugaţi, zice Domnul nostru Iisus Hristos, că nu şciţi ziua şi ceasul când va sosi”[9].

Frica în faţa morţii este observată şi în diata Casandrei postelniceasca din 20 august 1777 care, spune ea, „întru car(e)le moarte asupra noastră va vini, aceasta şi eu socotind ca nu cumva ceasul acila înfricuşat al morţii fără veste şi ne nădejduind viindu îl va faci păgubiri suflitului şi trupului, socotit-am dreptuacie, fiindu în viiaţă şi cu minte întreagă ca să aşăz şi s(ă) orânduiescu toate ale mele după sfârşitul vieţii mele”[10].Această pregătire încă din timpul vieţii este pusă în evidenţă şi în testamentul lui Vasile Ciuntuleac din 20 octombrie 1798 prin care îşi arată slăbiciunea bătrâneţii şi totodată faptul că „ceasul morţii este neştiut”[11].Punându-se astfel accentul pe ultimele clipe ale vieţii, se dorea o apropiere de Dumnezeu, fapt observat atât la omul bolnav şi bătrân, cât şi la cel tânăr şi sănătos. Momentul trecerii spre cele veşnice era necunoscut atât de oameni, cât şi de îngeri, după cum ne spune şi Iordachi Manole în diata sa din 25 februarie 1799:„de vreme ce întâmplare ce viitoare este nevăzută şi însuşi îngerilor necunoscută pentru că numai la Dumnezeu toate sunt cunoscute”.Aşa că Manole hotărî să lase toate bunurile „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”[12].

Se lăsau cu limbă de moarte sate întregi, case şi sălaşuri de ţigani

În acest ceas de pe urmă, fiecare credincios îşi exprima o ultimă dorinţă în ceea ce priveşte lăsarea bunurilor şi rânduiala săvârşirii pomenirii. Astfel, postelnicul pan Duşma, în diata sa din 25 aprilie 1501, „când i-a venit moartea, el, la moartea lui, murind, a dat cu limba lui, de voia lui”, „slugii sale, un sat”[13].Momentul despărţirii de lume, când mulţi credincioşi îşi exprimau ultimele dorinţe, este reliefat şi în actul din 30 mai 1593, când neguţătorul Necula Zaref „cu limbă de moarte” a dat „casele sale din Iaşi, sfintei mănăstiri de la Agapia”, tocmai pentru „pomenirea sa şi pentru greşelile lui”[14].Aşadar, averea nu era lăsată doar celor apropiaţi, ci şi mănăstirilor şi călugărilor. Dacă în timpul vieţii gândul la greşelile şi păcatele făcute era unul trecător, în ceasul sfârşitului acesta era accentuat prin teama de a nu pleca fără a lăsa o pomenire care să fie făcută pentru iertarea celor săvârşite în timpul vieţii.

Situaţia e similară şi în documentul din 23 mai 1605, unde orăşeanul Toader „când i-a fost aproape de moarte, el a făcut un pomelnic, cu limbă de moarte”[15]. Trecerea în pomelnicul unei mănăstiri sau întocmirea acestuia pe patul suferinţei arată spaima pe care omul acelor timpuri o simţea în pragul sfârşitului. Frica de moarte care domina cu acuitate în pragul despărţirii îi determina pe moldoveni atât la o bună administrare a bunurilor, cât şi la o mărturisire sinceră a păcatelor. Astfel, Marica Manole, lasă „la săvârşenia ei” în martie 1615, „cu limbă de moarte” să vină „părinţii de la Sfântul Sava, de se-au spovedit de păcate şi o au şi cumenecat”[16].Grija curăţirii sufletului arată teama de chinurile Iadului, o teamă întâlnită destul de frecvent la oamenii Evului Mediu.

Teama de sfârşit era privită cu acelaşi sentiment şi de elitele vremii. Într-un înscris din 18 decembrie 1632, postelnicul Enachi lasă „cu limbă de moarte”[17]moşia sa unei mănăstiri un sat. Spaima morţii îi determină pe oameni să lase în pragul sfârşitului nu doar bunuri şi sate, ci şi sălaşuri de ţigani, aşa cum reiese din actul dat de o anumită femeie, Mărica, care lasă episcopului Mitrofan „cu limbă de moarte ca să hie aceşti ţigani danie”;lăsarea pomenirii sufletului pe mâinile unui slujitor al Domnului îi determină siguranţa mântuirii şi liniştea. Acelaşi sentiment este exprimat şi în diata lui Ionaşco Buzdugan, care lasă „cu limbă de moarte, trei jerebii de ocină”, „nepotului mieu”[18]. Înţelegerile dintre soţi se văd şi în zapisul din 15 iunie 1644, prin care Ifrosina, jupâneasa lui Iuraşco Başotă hatman, vinde o parte din ţinuturile sale lăsate de către acesta, „cu limbă de moarte şi miau făcut zapis cu mare blăstăm”[19].

La rândul lor, călugării mănăstirii Agapia arată printr-un zapis din 13 ianuarie 1664 cum Dumitraşco Ştefan logofătul a dăruit, „cu limbă de moarte slugii sale”[20]anumite sate, iar acesta din urmă a dăruit acest ţinut mănăstirii. Văzând acest zapis, domnul Moldovei, Eustatie Dabija, nu a încălcat această mărturie, ci dimpotrivă a întărit acest sat mănăstirii Agapia. Acelaşi domn este amintit şi în zapisul din 29 aprilie 1665 în timpul unei judecăţi. Este pomenit numele unui alt logofăt, Ionaşco Ratompan, care lasă „la moartea lui, cu limbă de moarte, au scris el singur cu mâna lui”[21]o jumătate de sat. Procedând ca şi în celălalt act, domnul Moldovei dă dreptate celui care primise satul cu limbă de moarte.

Paradox: în partea finală a documentelor apar şi blesteme

Deşi moartea făcea parte din viaţa cotidiană, sfârşitul existenţei mundane era cel care presa şi scotea la lumină mai multe adevăruri, accentuând frica cu care era privită moartea în acea perioadă. De pildă, într-un act din 8 iulie 1681, preoteasa popei lui Dumitraş, Irina, mărturiseşte[22]cum „cându au fostu la sfârşitul vieţii miali şi la darea sufletului mieu să ies dintr-această lume de gios cu multe valuri pementeşti, am avut feciori din păcatele miale, feţi şi fiate”, iar „la darea sufletului mieu m-am dat domnului din Curte, la biserica măriei sale ca să aibă molifta sa a mă griji şi a mă comânda de ce trebuie după moarte”, deoarece „feciorii mei nu m-au socotit, neci m-au căutat de nimici”[23]. Preoteasa Irina trăieşte totuşi cu speranţa mântuirii, aşteptând ceasul înfricoşător de pe urmă. Cu frica de moarte în gând, ea îşi recunoaşte greşelile, crezând în mila Celui de Sus şi lasă preotului cele necesare pentru a fi pomenită.

Cu toate că era o lume creştină şi accentul era pus pe viaţa de dincolo, la sfârşitul documentelor apăreau şi blesteme. Astfel, cei care treceau pragul vieţii lăsau în urma lor aceste formule pentru a accentua dorinţa de pomenire şi nestricarea acesteia. Aşadar, urmaşii care vor încălca aceste testamente sau diate „să no aibă loc în pământoşeniirtat să hii”[24]sau „să fie treclit şi proclet şi anaftema şi blăstămat”[25].

Puţuri sau fântâni pe marginea drumului, pentru pomenire

Studiile de etnologie şi sursele vizuale ne întipăresc mai bine în minte felul cum fiecare credincios medieval îşi manifesta frica faţă de moarte. Aşadar, toate bunurile lăsate duceau la îngrijirea slujbelor de pomenire, deoarece ei credeau că „sufletul celui neîngropat nu poate merge la locul de odihnă, hotărât de Dumnezeu, ci rătăceşte necontenit în timp de mai mulţi ani pe unde i s-a mistuit trupul”[26]. Fiind de altfel o lume pioasă şi temându-se de pedeapsa divină, toate aceste practici care contribuiau la liniştea sufletească erau respectate cu stricteţe de cei rămaşi în viaţă. Călătorii străini, în trecerile lor prin Ţările Române la sfârşitul secolelor al XVI-lea-începutul secolului al XVIII-lea, remarcau:„în mediile ortodoxe, după îngropăciune se punea accent pe săvârşirea practicilor funerare legate de pomenirea celui dispărut şi de asigurarea mântuirii sufletului său”[27]. În actele analizate, dorinţele lăsate cu limbă de moarte erau întotdeauna respectate;această imagine e întâlnită şi în studiile etnologice, accentuată şi de sursele vizuale care reprezentau în acea perioadă principalul mod de cunoaştere. Astfel „mulţi lasă, cu limbă de moarte, după săvârşirea lor din viaţă, să se facă punţi şi poduri, puţuri sau fântâni pe la drumuri, pentru ca călătorii trecând pe dânsele sau răcorindu-şi sufletul cu apă, să zică:bogdaprosti, să fie de sufletul celui care le-au făcut”[28].

NOTE
[1]Jean Delumeau, Liniştiţi şi ocrotiţi. Sentimentul de securitate în Occidentul de altădată, vol. I, traducere de Laurenţiu Zoicaş, Iaşi, 2004, p.36.
[2]Documenta Romaniae Historica, (se va cita DRH), A, Moldova, vol. XXIV, întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, Editura Academiei, 1998, p. 398-399, nr. 418.
[3]Ibidem, vol. XXV, întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat, Marius Chelcu, 2003, p. 378-379, nr. 367.
[4]Dan Horia Mazilu, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 506.
[5]DRH, vol. XXVI, întocmit de I. Caproşu, 2003, p. 15, nr. 18.
[6]Ibidem, p. 508, nr. 627.
[7]Ibidem, vol. XXVIII, întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina Chelcu, 2006, p. 319-321, nr. 375.
[8]Jean Delumeau, Păcatul şi frica, vol. I, traducere de Ingrid Ilinca şi Cora Chiriac, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 224.
[9]Episcopul Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 monăstiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 116.
[10]Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. VII, întocmit de I. Caproşu, Iaşi, Editura Dosoftei, 2005, p. 402-403, nr. 306.
[11]Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. VI, Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor şi a culturii poporului, 1942, p. 399-400, nr. 134.
[12]Ibidem, p. 408-410, nr. 137.
[13]Documnete privind istoria României(se va cita DIR), veacul XVI, A, Moldova, vol. I, întocmit de Ion Ionaşcu, L. Lăzărescu Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, D. Prodan, Mihail Roller, Bucureşti, Editura Academiei, 1952, p. 1-2, nr. 1.
[14]Ibidem, vol. IV, p. 87, nr. 109, vezi Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, 1999, p. 58-59, nr. 35.
[15]Ibidem, vol. I, p. 244, nr. 328, vezi Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 93, nr. 64.
[16]Ibidem, vol. III, 1951, p. 200, nr. 300, vezi Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I, p. 144-145, nr. 104.
[17]DRH, vol. XXI, întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, 1971, p. 331, nr. 262.
[18]Ibidem, vol. XXVI, p. 2-3, nr. 3.
[19]Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, partea a II-a, Iaşi, 1910, p. 62, nr. 36.
[20]Ibidem, vol. III, partea a II-a, 1912, p. 1, nr. 1.
[21]Ibidem, p. 13, nr. 10.
[22]În secolul al XVII-lea se observă că păcatele trupeşti vor fi judecate de două instanţe (bisericească şi mireană):„Prin urmare când legile vor predea numai despre despărţenie sau despre zestre şi lucruri, se înţeleg pentru judecata bisericească, iar când vor vorbi despre pedeapsă, atunci se înţeleg pentru judecata mireană”. Vezi Carte românească de învăţătură, 1646, ediţie critică coordonată de Andrei Rădulescu, Bucureşti, 1962, cap. I, p. 245.
[23]Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. II, p. 498, nr. 559.
[24]Ibidem, vol. I, p. 147, nr. 35.
[25]DRH, vol. XXIV, p. 399, nr. 418.
[26]Teodor Burada, Datinile poporului român la înmormântări, Bucureşti, Editura Saeculum I. O, 2006, p. 179.
[27]Mihaela Grancea, Călători occidentali despre atitudinile româneşti în faţa morţii, în „Identitate şi alteritate”, studii de imagologie, vol. II, întocmit de Nicolae Bocşan, Sorin Mitu, Toader Nicoară, Cluj, Editura Presa Universitară Clujeană, 1998, p. 77.
[28]Teodor Burda, op. cit, p. 196.