Repausatul a fost un bun român, bun patriot şi apărător al românismului; unica „carte de citire” pentru şcoalele secundare, unica gramatică care mai există pe la noi a fost scrisă şi editată de acest om. În 1863 ministrul de Instrucţie a desfiinţat printr-un ordin expres catedra de limba română la seminariul şi la gimnaziul din Chişinău; d. Donici, care ocupase până atunci aceste catedre, rămase în disponibilitate. De atunci, nemaiavând ce face, zdrobit de indiferentismul boierimii noastre care s-a rusificat cu desăvârşire şi nu mai voieşte să vorbească altă limbă decât cea rusească, prigonit de lumea oficială rusă, plecă la ţară unde a şi petrecut până în ultimele zile ale vieţii sale.

Ştirea despre moartea sa ne-a întristat foarte mult, deoarece el a fost profesorul nostru pe timpul când eram şcolar. O adresă de condoleanţă a fost trimisă de către foştii săi şcolari familiei defunctului. Mai mult nu putem face, deoarece un act cât de inofensiv poate să devie supărător familiei defunctului, atrăgând asupra ei atenţiunea poliţiei. În timpuri grele trăim noi şi o rezervă ne este impusă. (…)

Un repausat plecat la cârciumă

(…) Voi fini această corespondenţă prin a vă nara un fapt tragico-comic din viaţa lipovenilor noştri. Faptul s-a petrecut zilele acestea şi oraşul nostru întreg a râs mult de această întâmplare ciudată şi care caracterizează destul de bine năravurile lipovenilor. Oraşul Chişinău are o mahala particulară care este populată numai şi numai de lipoveni. În această mahala locuieşte între alţii şi un lipovean anume Mironici cu familia sa. Mironici e un adorator fidel al zeului Bachus căruia sacrifică nu numai întreaga sa viaţă, ci şi avuţia şi bunul trai al întregii sale familii. Pe când altădată familia lui Mironici a fost în fruntea mahalalei, acum sărăcia şi mizeria s-a instalat în casa sa şi ucide unul după altul pe numeroşii copii ai părintelui beţiv.

Biata soţie a lui Mironici, după ce întrebuinţează toate mijloacele posibile pentru a-l reţine în casă; pentru a-l opri de a duce tot ce a rămas la cârciumă, s-a hotărât, în fine, a sechestra prin forţă pe bărbatul ei şi a-l închide pentru câteva zile cel puţin în casă. Aşa şi făcu, într-o zi, pe când Mironici fu beat mort, femeia sa-l închise în pimniţă, unde-i dete de mâncare şi de băut.

Peste trei zile, pe când ea scoborî scara aducându-i de mâncat şi lăsând la uşă să păzească pe cumnaţii săi, ea găsi pe Mironici căzut jos şi mort. Poliţia avizată constată moartea şi dete ordin de înmormântare. Cadavrul beţivului a fost spălat, îmbrăcat şi pus pe masă într-o odae. La capul repausatului se aşezase amicul intim al lui Mironici, dascălul Terentieff de la biserica Sf. Ilie şi începu citirea canoanelor. Familia se retrase să doarmă. A doua zi când sosiră vecinii ca să se închine rămăşiţelor mortuale, se constată că în odaia repausatului nu se afla nici cadavrul lui Mironici, nici dascălul Terentieff. Spaima şi groaza cuprinse pe toţi. Poliţia a fost imediat avizată de această dispariţie ciudată.
Dar mirarea tuturor a ajuns la culme când, în fine, s-a descoperit că repausatul Mironici şi prietenul său, dascălul Terentieff, petrec la o cârciumă din centrul oraşului. Lucrul s-a explicat în următorul mod: noaptea, pe când Terentieff, puţin cam beat, citi canoanele, Mironici se trezi din somnul letargic care avea aparenţele unei morţi şi, dându-se jos de pe masă, propuse dascălului să plece cu dânsul la cârciumă. Acesta nu aşteptă altceva şi ambii plecară ca de obicei să petreacă.
Repet, întregul oraş a râs de această ciudată întâmplare.

Basarab,
Chişinău, 6 august 1882