Prima oară m-a fulgerat acest gând în toamna lui 1990, când prin voia întâmplării am dat de mormântul lui din cimitirul Mănăstirii Voroneț.
Ani la rând am fost urmărit de imaginea acelui monument funerar și de dorința de a afla care este misterul acelui gând ce mă obseda.
Am revenit la acel loc al odihnei de veci a distinsului scriitor în mai multe rânduri, dar dezlegarea enigmei a venit în momentul când în revista Viața Basarabiei am găsit o referință bibliografică atribuită lui Octav Sargețiu:
Vitrina cărţii (1942, nr. 2-3) – Rec. la cartea: Comarnescu P. Virtuţile sufletului basarabean: Extras din „Revista Fundaţiilor Regale”.
În bibliografiile ulterioare, acest studiu al lui Petru Comarnescu nu mai este pomenit, dar el chiar prin titlul său sugestiv demonstrează totala afecțiune a autorului față de Basarabia şi basarabeni.
Scris în plin război mondial, după tragicele evenimente din vara lui 1940, când nu toţi locuitorii Basarabiei au avut un comportament adecvat momentului, această scriere filozofică te copleşeşte prin forţa sincerităţii totale. Dacă ea ar fi fost scrisă în 1918 şi dată fiecărui ostaş sau funcţionar român ajuns în Basarabia, atitudinea lor faţă de basarabeni ar fi fost cu totul alta şi aceştia ar fi fost percepuţi şi apreciaţi prin prisma lui Petru Comarnescu, evitându-se astfel multe fapte reprobabile:
„…sufletul basarabean îmi pare mai comunicativ şi mai prietenos decât al celorlalţi români, chiar dacă aceasta este o caracteristică general autohtonă…
…Curaţi la suflet, loiali, prietenoşi, basarabenii ştiu să se lege de ceilalţi semeni cu o prietenie dezinteresată, discretă, pură, de la suflet la suflet. Ei privesc mai cu seamă asemănările dintre oameni şi mai puţin deosebirile. Şi pentru că cele sufleteşti au întâietate la dânşii, ei s-au simţit solidari cu întreaga ţară, chiar dacă anumite înrâuriri străine, impuse de dominaţia rusească, le schimbaseră unele obiceiuri şi concepţii de viaţă. De altfel, Rusia de odinioară nu i-a influenţat adânc decât în privinţa religiozităţii şi ei nu comunicau cu ruşii decât ca ortodocşi, deci ca spirite şi asta numai atunci când, îndărătul legăturilor spirituale, nu descopereau vicleşuguri de alt ordin. Rusia pravoslavnică le-a adâncit ceea ce ei şi aveau: credinţa. În domeniul social şi economic, ei au rămas totdeauna români, asimilând, când puteau, pe cei pripăşiţi prin familiile lor şi simţindu-se stingheri şi nefericiţi în masa slavă, căreia i se supuneau, fără ură, dar şi fără temenele. Cu simţul lor metafizic, cu credinţa în realitatea lumii celeilalte, cu înclinarea lor spre meditaţie şi visare. Basarabenii s-au simţit în rândurile slavilor ca într-un provizorat, aspirând către lumea de dincolo şi oftând după lumea românească liberă.”
Judicioasele aprecieri ale criticului şi filozofului developează treptat tandreţea sufletească a basarabenilor:
„Altă caracteristică a psihologiei basarabene este supunerea în faţa destinului şi a oamenilor. Blândeţea şi bunătatea inimii lor îi fac să judece şi pe ceilalţi oameni după dânşii sau la fel cu dânşii. De aceea nu sunt porniţi să creadă că oamenii pot fi atât de răi, pe cât sunt uneori şi aşa cum s-au arătat ruşii odinioară şi mai ales în anul de stăpânire comunistă. Iar când au a face cu brutalitatea şi asuprirea, cu surghiunul şi viclenia, ei încă se supun, fără a renunţa însă la credinţele şi nădejdile lor. Cei mai interiorizaţi dintre români, basarabenii au învăţat din creştinism ceea ce înseamnă mucenicia ortodoxă, care cere credinciosului să nu-şi părăsească Dumnezeul, chiar dacă ar fi să ajungă pe cruce.
Supuşi, dar nu trădători; blânzi, dar nu nepăsători, ei au ştiut să îndure vitregia sorții, adesea lăcrimând, uneori revoltându-se, alteori supunându-se, dar totdeauna cu gândul la Dumnezeu.
…Oamenii aceştia, plini de sensibilitate, nu uită niciodată binele ce le-ai făcut; aşijderea, nu uită nici jignirile şi răul. Când sunt jigniţi, nu ripostează, ci sufăr în tăcere, aşa încât firile grosolane îi pot crede nesimţitori sau nepăsători. Dar peste ani de zile, sunt în stare să-ţi amintească jignirea ce le-ai pricinuit-o. Nu cultivă sentimentul răzbunării. Singura lor reacţiune morală este aceea că jigniţii nu mai pot iubi sau fi adevărat credincioşi faţă de aceia care i-au jignit.”
Cimitirul Mănăstirii Voroneț
Petru Comarnescu, părintele spiritual al celebrei reviste de cultură și filozofie Criterion, care întrunea un grup de excepție: M. Eliade, C. Noica, M. Sebastian, M. Vulcănescu, Dan Botta a găsit de cuviință să analizeze și să aprecieze virtuțile sufletului basarabean.
Era în drept s-o facă din mai multe motive. Era ieșean prin naștere (23.XI.1905, Iaşi – 27.XI.1970, București), și Basarabia era dincolo de Prut la doar câțiva kilometri.
Al doilea motiv era Unirea Basarabiei, care fusese primită ca un miracol, căci nimeni nu credea în regat în posibilitatea realizării ei, iar pentru un filozof dezlegarea acestui miracol era o chestiune de principiu.
În al treilea rând, ocuparea Basarabiei în 1940 și consecințele acestei ocupații provocaseră un taifun sufletesc pentru toată România și aici era suficient teren pentru studiu.
Filozoful P. Comarnescu avea pregătirea necesarăpentru a diseca problema până la nivel molecular și a da niște aprecieri corecte fenomenelor pe care le elucida, căci luase în 1928 licența în drept, în 1929, licența în filozofie și litere, doctoratul și l-a luat la Universitatea Southern California (1931).
Opera lui este impunătoare ca volum şi ca diversitate de cercetare, dar cu timpul, savantul limitându-se la un studiu aprofundat al artelor plastice, publică numeroase monografii și albume. Pentru contemporanii noştri, el rămâne totuși un necunoscut, așa cum necunoscută i-a rămas lucrarea dedicată Virtuților sufletului basarabean…
Iar concluzia lui Petru Comarnescu mi se pare valabilă şi astăzi:
„Faptul că nu sunt atât de practici şi de organizaţi ca alţi români nu dovedeşte inferioritate, aşa cum un călugăr, un soldat sau un explorator nu pot fi socotiţi inferiori unui negustor, unui păstor sau unui medic. Orientarea spiritului basarabean este spre bunurile imateriale mai mult decât spre cele materiale, spre viaţa lăuntrică mai mult decât spre stăpânirea vieţii practice, spre sentiment şi credinţă mai mult decât spre calcul şi practică.
Basarabenilor nu le impui prin forţă sau autoritate – adică nu-i câştigi – ci prin purtări sincere şi deschise, prin interesul pentru cele veşnice sau spirituale, pentru purtare gingaşă şi blândă, pentru fidelitate şi loialitate, pentru inimă şi suflet.”
Iurie Colesnic
