Muzică

La o cafea cu Cristina Pintilie

Face muzică de la șapte ani, iar fiecare concurs la care participă îi aduce câte un premiu. Despre pasiuni, muzică, viață, încercări și bucurii vă povestește chiar ea.

Soțul meu zice că sunt o persoană foarte fericită, fiindcă în fiecare zi mă întâlnesc cu foarte multă lume și am o viață foarte interactivă. Nici una din zile nu seamănă cu cea anterioară. Bine, pentru mine e monotonie, dar, de fapt, se întâmplă ceva interesant, întâlnesc oameni cu temperamente diferite, muzicieni, pictori, dansatori etc.

În momentul în care cânți o notă falsă, e mai mare trauma decât atunci când tai cu bisturiul. De aceea, muzica se studiază mai mulți ani decât medicina.

Planific să iau câteva ore de actorie. Vreau să fiu mai degajată pe scenă. Eu am multe de spus, însă, uneori, fiindcă nu am experiență de actriță pe scenă, ceva mă blochează. Și atunci, tot ce am de transmis o fac doar prin voce. Totuși, deseori, un gest sau o privire spun mai multe.

Pe scenă mă simt ca peștele-n apă. Mulți îmi zic că, pe scenă, intru în transă și parcă sunt de pe altă planetă.

Prima piesă este cea care încălzește publicul și care-ți spune cum trebuie să te comporți cu el.

Uneori îmi pare rău că piesele se termină prea repede. Atunci mă gândesc, în sinea mea, Doamne, de ce nu are piesa aceasta măcar vreo zece strofe, să mai stau, să mai cânt?

Prima tangență cu romanțele am avut-o la 18 ani, când am participat la concursul de romanțe „Crizantema de Argint”. Atunci am luat și Premiul Mare. Asta m-a motivat. Probabil, dacă nu luam premiul, nu mai cântam acest gen de muzică.

Fiecare gen de muzică trebuie cântat la vârsta în care ești firesc, care ți-e potrivit ca fizic, gândire. Acum vreau să fac muzică ușoară. Am susținerea celor de la Alex Calancea Band și-mi doresc să fac ceva frumos și profund. Vreau ca melodiile pe care le fac să fie actuale și peste zece ani.

Am încercat să fac și eu muzică și mi se părea banală sau asemănătoare cu o melodie pe care-am auzit-o. Acum am ajuns la vârsta la care nu mai sunt atât de autocritică și-mi dau seama că alții sunt atât de tupeiști, încât se pun în valoare chiar și cu acel mic procent de talent. Atunci am înțeles că trebuie să fiu și eu un pic mai relaxată.

Scena este ceva sfânt. Poate să fie și scena unei case de cultură dintr-un sat sau una din Las Vegas, nu contează.
Am un vis să cânt alături de Celine Dion sau Sting.

Am coșmaruri despre cum urc pe scenă și nu știu ce trebuie să fac sau să cânt. Mă trezesc foarte speriată și mă rog să nu mi se întâmple în realitate, fiindcă, de regulă, visele mele se materializează.

Am lucrat o perioadă la Cannes. Cu Vasile Goia și Ilian Gârneț… La 19 ani eram într-un mediu luxos, foarte diferit de ceea ce-am mai văzut până atunci. Trebuia să cânți, să încânți publicul care a auzit muzică mai mult decât bună. Tot atunci am înțeles că publicul trebuie privit în ochi.

Tatăl meu este cel mai dur critic, dar și cel mai corect
. Deși știu că părinții vor doar binele pentru copiii lor, cred că, pe alocuri, tatăl meu a fost prea dur și exigent. Dar asta-i de bine.

Nu pot înregistra la orice studio. Atunci când se folosesc tot felul de tehnologii și ajung să nu-mi mai recunosc vocea, eu întrerup înregistrarea. Eu vreau să știu dacă scârțâie ceva la mine-n gât. În caz contrar, vocea este robotizată, parcă-i din plastic. Vocea trebuie să respire.

Pintilie este numele bunicilor mei. E numele pe care l-am păstrat, deși cel al părinților și fraților a fost modificat în perioada sovietică. Eu mi-am dorit să fie un nume românesc.

Am fost dezamăgită de multe ori și voiam să plec. Nu vedeam ce mai pot face aici. Simțeam că bat apa-n piuă și nu era vina mea. Totuși, am ales să rămân aici deocamdată, alături de părinți și de soț. Dacă vine o ofertă bună, voi pleca. De ce nu?

Eugen Doga îmi spune: „Draga mea, tu cânți atât de frumos… Doar că-mi pare rău de tine, că nu te-ai născut unde trebuie”.

Eu nu pot să cânt cu play-back (n.red.: fonogramă). Sunt mândră și fericită că pot cânta în orice situație. Era o perioadă când toți interpretau cu play-back, iar mie-mi spuneau că le stric imaginea. Odată chiar mi s-a refuzat prezența la concert, fiindcă voiam să cânt doar live.

Am plâns la concertul interpretei Lara Fabian. Eram foarte emoționată, mai ales fiindcă-i știu piesele, pe unele chiar le cânt. Știu cât sunt de complicate. Atunci, la concert, m-am simțit de parcă mă aflam la un master-class, am simțit fiecare emoție, fiecare cuvânt. Lumea, însă, la final de concert, zicea „m-am așteptat la mai mult de la ea”. Iar eu mă gândeam: oare ei au cântat vreo notă în viața lor?


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.