Scriu aceste rânduri şi în faţa ochilor iar mi se perindă şirurile de oameni ce veneau să-i aducă un ultim omagiu, în zilele şi în orele până a fi coborât în pământul rece sicriul cu corpul lui neînsufleţit.
Îi plăcea mult toamna, şi nu-i plăcea deloc vorba lungă. Şi iată că scriu despre plecarea, ultimă, din această toamnă, dintre noi, a lui Paul, şi încerc să adun cât mai puţine cuvinte în acest ultim omagiu. Era frumos la chip, dar la fel era şi la suflet. Simplu la prima vedere, era o fiinţă complexă la o cunoaştere mai amănunţită. Totuşi, două trăsături de caracter se desprind detaşat dacă încerci să-i faci un portret. Avea o inimă mare şi bună, şi aceasta au simţit-o cu prisosinţă cei care s-au aflat mai mult în preajma-i. Nu ştiu dacă le-a spus vreodată în faţă, dar îşi iubea fierbinte părinţii, şi se neliniştea, cu trecerea anilor, de singurătatea lor de la Putineşti. Cine putea să admită că mama şi tata îşi vor conduce, zdrobiţi de durere, pe ultimul drum, la cimitirul din Durleşti, fiul care abia trecuse de 50 de ani? Îşi iubea familia, se mândrea cu soţia şi cu fiul. Ştia să se bucure de împlinirile prietenilor, cărora le-a arătat mereu un devotament mai rar întâlnit. Şi mai avea Paul un sentiment rarisim, curat şi puternic – cel al recunoştinţei: cine l-a ajutat, l-a sprijinit, în vreun fel, era trecut într-o listă specială a recunoştinţei sale. Îşi ajuta cu plăcere prietenii: în chiar preziua incredibilei sale morţi voia să facă un bine la doi prieteni. Atâta doar că el nu se simţea tocmai bine şi, cu scuze, a amânat îndeplinirea făgăduinţei pentru a doua zi. Despre această amânare îmi spusese chiar mie, la telefon, ca şi despre faptul că îl apasă ceva în piept… Nu-l auzisem până atunci să se plângă că l-ar durea ceva, tocmai de aceea l-am întrebat pe un ton şăgalnic: „Ce poţi să ai tu, Haiducule?”. Haiducul era porecla pe care i-o dăduserăm noi, prietenii, iar tonul meu şăgalnic se baza pe încrederea că a doua zi îl vom vedea neapărat, ca întotdeauna – bine dispus, puternic, jovial, optimist…
Cu adevărat, puţini oameni s-ar putea lăuda cu tăria, optimismul şi dragostea de viaţă pe care le avea Paul Bibicu. Nu l-am văzut nici o dată stresat – nici măcar atunci când, student la Politehnică fiind, a avut necazuri mari cu Securitatea, nici când mergea la război, pe Nistru. De altfel, Paul a fost la război de două ori. Mai întâi, din chiar prima zi de mobilizare a voluntarilor, ca după o habă să fie lăsat la vatră, pentru că lăsase acasă soţia cu copil mic. Cum însă operaţiile militare se desfăşurau anemic, şi tot mai mult în detrimentul demnităţii noastre, Paul s-a cerut din nou pe linia frontului, nu că ar fi crezut că va zdrobi el însuşi duşmanul, ci pentru că ştia că la război trebuie să meargă toţi patrioţii, că unde-s mulţi, puterea creşte. O poză de maestrul Nicolae Pojoga, tipărită pe coperta revistei Moldova din acei ani, îl surprinsese pe Paul Bibicu, cu pistolul automat îndreptat spre poziţiile Armatei a 14-a şi ale mercenarilor ruşi.
Se indispunea Paul când, cum spunea el, „văd câtă dreptate are Dimitrie Cantemir şi peste trei secole de la apariţia Descrierii Moldovei” – în ceea ce priveşte unele apucături rele ale conaţionalilor noştri. Odată, veni la o cafea, şi era răguşit. Nu era răcit: răguşise ca să-şi convingă nişte colegi de breaslă despre dreptatea pe care o ştia şi o populariza în privinţa limbii şi a identităţii noastre româneşti. De altfel, făcuse facultatea de ingineri-constructori şi a lăsat în acest sens destule urme: a pus fundamente pentru zeci de blocuri de locuit din noile cartiere ale Chişinăului. Ce-i drept, pe aceste blocuri nu va figura şi numele lui, în schimb el va rămâne pe foaia de titlu a unor cărţi, la a căror apariţie Paul, respectiv, dna Alexandra Bibicu, au contribuit cu plăcere, conştienţi că se includ într-un act cultural. Au fost părtaşi şi la apariţia a două volume de ale subsemnatului şi amintesc acest amănunt cu recunoştinţă, dar şi cu bucuria că i-am înveşnicit numele lui Paul pe o carte, fără să mă gândesc că voi ajunge să-i văd numele scris pe cruce. Dar, cum bine a spus îndurerata mamă a lui Paul, pe cruce numele poate fi ros de ploi şi vânturi, pe când pe o carte nimeni nu poate şterge un nume…
În firea luminoasă şi discretă a lui Paul Bibicu nu se încadra didacticismul, îmi pare de neconceput să-l aud pe Paul dând cuiva lecţii. Plecând însă, fără să vrea, Paul ne-a dat o lecţie cruntă, dar şi profund omenească: să avem mai multă grijă de noi, de sănătatea noastră şi a celor dragi, să iubim mai tare, dar şi cu răspundere pe aproapele…
Am scris aceste cuvinte cu gândul la Paul, chiar dacă ştiu că ele niciodată, nicicum, nu vor mai ajunge la el. Le-am scris şi cu gândul la apropiaţii lui, ale căror lacrimi nu se vor usca prea curând, chiar dacă îmi dau seama că, în această situaţie, nimic nu le poate netezi, uşura, alina durerea. Dar se împlinesc, iată, 40 de zile de la plecarea dintre noi a lui Paul, şi m-am grăbit să-i spun sufletului său, cât mai planează pe aici, spre Ceruri, că a fost iubit de alţii întocmai cum i-a iubit el pe alţii. De altfel, nu este un caz unic: poate să le pară unora ciudat, incredibil, însă oamenii noştri se mai respectă, se mai preţuiesc, se mai iubesc. Păcat numai că adeseori îşi dau seama de aceasta în situaţii-limită, sau chiar numai atunci când trebuie să-şi ia rămas bun.
