De sub borurile mari ale pălăriei i se vedeau ochii limpezi şi expresivi, care parcă nu aveau loc pentru resentimente, în pofida vremurilor vitregi ce i-au purtat familia în siberii de gheaţă. După ce străbăturăm coridoarele întunecate ale instituţiei, ne-am pomenit într-o încăpere plină cu flori şi extrem de primitoare, ca şi gazda mea, de altfel. Era clasa unde interpreta de muzică populară Larisa Arseni îşi ţine lecţiile de limba şi literatura română. Acolo îmi oferi cu gratitudine şi gratuit (fără să ştie) un curs de „cum e să vorbeşti despre toate cu dragoste”. M-a ajutat să găsesc multe răspunsuri, mai cu seamă cum să faci ca să rămâi frumoasă…
– Doamnă Arseni, haideţi să pornim dialogul nostru cu o evaluare. Care este starea cântecului nostru popular? A reuşit el să-şi păstreze intactă autenticitatea mesajului şi muzicalităţii?
– Astăzi este tot mai complicat să găseşti un cântec autentic. Dar s-au schimbat şi timpurile. De exemplu, multe cântece au fost concepute în perioada războiului din Transnistria, sunt un ecou al lacrimilor şi suferinţelor celor care şi-au pierdut apropiaţii. Ele au apărut pe fundalul durerii, suferinţei şi despărţirii de cei din dreapta Nistrului. Cântecul este un organism viu. El este în perpetuă formare şi evoluare. Nu ştiu dacă tinerilor astăzi le mai trebuie cântecul popular. Ei aleg un produs mai uşor ingerabil şi digerabil, care să nu le işte multe întrebări şi să nu le inducă dileme. La ora de literatură populară, vorbind despre doină, baladă, cântec propriu-zis, bineînţeles, eu le cânt pentru a-i ajuta să deosebească şi să însuşească aceste specii. Cu regret, nu toţi copiii sunt interesaţi de acest gen de muzică. Altele sunt preferinţele lor.
– Este condamnabil acest lucru?
– Eu nu aş condamna pe nimeni, fiindcă toate acestea sunt rezultatul propriilor noastre acţiuni şi inacţiuni. Este în firea moldoveanului să caute vinovaţi, chiar dacă eşecul l-am provocat tot noi. Un proverb spune: „Când şi-o face omul cu mâna lui, nu i-o face nimeni, nici mai bine, nici mai rău”. Dar în acelaşi timp, multitudinea de colective etnofolclorice care există în republică sunt adevărate laboratoare de creaţie care culeg, păstrează şi transmit folclorul autentic. Cred că aceasta este menirea şi a instituţiilor abilitate în pregătirea cântăreţilor de muzică populară profesionişti (mă refer, în special, la catedrele de canto popular). Fiindcă unii absolvenţi, de multe ori, chiar în cadrul unor concursuri nu aduc în scenă nici cântecul autentic popular, dar nici portul. Cu părere de rău, astăzi se fac mai mult lucrări comerciale, care vor cu orice preţ să ajungă la urechea ascultătorului…
– Cum se întâmplă că, deşi am trăit vremuri mai vitregi, am reuşit să ne păstrăm speranţa şi verticalitatea? De unde se iau ignoranţa şi răutatea în noi?
– Eu cred că s-a produs o ruptură între generaţii. Îmi aduc aminte cu plăcere de bunica, pe care o citez adesea la orele mele. A fost un rapsod, o enciclopedie populară, o întruchipare a înţelepciunii. Şi în orice discuţie, oricât de neînsemnată era, ea găsea întotdeauna un proverb sau o vorbă cu tâlc care avea atâtea sensuri… Ei, astăzi sunt mai puţini oameni de aceştia. Bătrânii au plecat, iar generaţia care ar fi trebuit să-şi educe copiii în acelaşi suflu moral nu a făcut-o… Şi deja ruptura aceasta se face simţită şi va mai trece un timp în care această prăpastie va deveni una abisală. Tot mai des întâlnesc copii care privesc în jurul lor fără vreun interes – cu ochi de sticlă, lipsiţi de orice speranţă…
– De ce cântecul dvs. este numai de dragoste?
– Da, este de dragoste şi de viaţă, fiindcă îmi place să cânt despre lucruri eterne. Îmi amintesc, cu ceva vreme în urmă un fost ministru al Culturii mă întreba de ce nu cânt şi din cele patriotice. La care eu i-am răspuns printr-un refren. „Primăvara ară plugu-n coastă cu doi boi./ Şi ce frumos cântă cucul pe o creangă în zăvoi”. Păi nu e patriotic? Nu este meleagul ăsta al nostru frumos? El, de fapt, nu înţelegea acest lucru crezând că trebuie neapărat să fie şi ceva despre partid… Repertoriul meu este în totalitate liric, foarte aşezat. Nu mă reped nici la pahar. Deşi nu putem să nu interpretăm şi cântece de pahar, de petrecere, acestea făcând parte din tradiţia noastră. Este un gest de ospitalitate, şi nu unul care îndeamnă la beţie şi dezmăţ. Noi am fost un popor petrecăreţ, dar nu beţiv.
– În calitate de interpretă, dar şi de profesoară de limba şi literatura română, spuneţi-mi în ce măsură gramatica îşi mai găseşte astăzi locul pe portativ.
– De fapt, cântecul popular autentic trebuie cântat în limbaj popular, iar diferenţele vor varia în funcţie de zonă. De exemplu, cele de la sud sunt mult mai dinamice şi dansante decât cele din nordul ţării, iar textele se deosebesc prin regionalisme fonetice şi anumite palatalizări ale cuvintelor. Când am debutat ca interpretă în 1968 şi am făcut primele imprimări, eu nu ştiam nici care este costumul autentic al zonei pe care o reprezint. Costumele pe care le purtam erau ornate cu un amalgam de elemente din culturile mai multor popoare. Însă întotdeauna m-a preocupat problema costumului autentic, caracteristic acestui meleag şi acestui neam. Mi-am ales cu grijă costumul şi, între timp, mi-am format individualitatea ca interpretă prin repertoriu şi prin portul naţional. Costumul popular este parte a cântecului popular şi el trebuie să armonizeze cu ceea ce cânţi.
– Pornind de la aspectul biografic al dvs., unde se subscrie faptul că familia v-a fost deportată, a constituit aceasta un impediment în cariera muzicală?
– Da, biografia mea (născută din părinţi deportaţi) într-o mare măsură mi-a influenţat cariera de interpretă. Foarte mulţi ani nu am avut dreptul să ies în afara ţării, adică în străinătate. Mai mult decât atât, niciodată nu mi se explica motivul direct. Nici în familie, mama (tatăl a decedat când aveam şapte ani) nu ne povestea nimic. Acest subiect era interzis în casa noastră, mama doar o singură dată s-a rezumat să-mi spună că ar fi bine să nu pun întrebări inutile. Sărmana, nu a mai avut glas după dispariţia tatei, în 1956. Fraza „Pentru feciorii de culaci nu avem locuri de muncă” l-a omorât. Mama a rămas singură cu patru copii. Aşa am fost „primiţi” acasă. Ulterior am avut şi surpriza să constat că actele tatei au ars şi am fost nevoită să-i restabilesc identitatea în instanţa de judecată. Am îndrăznit chiar să-l întreb pe judecător dacă e normal să existe copiii, iar părinţii care i-au născut, nu. Este tocmai ceea ce vorbeam mai devreme despre continuitate, care s-a „rupt” aici…
– Vorbiţi-mi despre debutul dvs. muzical şi cântecul care v-a consacrat.
– Primele lucrări pe care le-am imprimat mi le-a dat Dumitru Blajinu, pe atunci dirijor al Orchestrei „Folclor” şi cel care mi-a descoperit vocea. I-am cântat mai multe doine, şi el, impresionat fiind, m-a invitat să cânt în Ansamblul „Veselia” al cărui conducător era. După ce a fondat Orchestra „Folclor”, Dumitru Blajinu m-a chemat să evoluez cu această orchestră. Pe atunci eram studentă la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Litere. Primele imprimări le-am făcut în 1968 – „La fântâniţa din poartă”, „Ţi-o părea, puiule, bine”, lucrări preluate din repertoriul Elenei Sărăroiu. CD-ul „La poarta inimii mele” nouăzeci la sută este imprimat cu Orchestra „Folclor”, dirijată (mai târziu) de artistul poporului Petre Neamţu. După „Folclor” am fost invitată în prima formaţie a Orchestrei „Lăutarii”, fondată de către Mircea Oţel şi Nicolae Sulac. Fiind concepută după altă formulă decât cea a lui Nicolae Botgros, se cânta muzică populară şi uşoară. Din motive familiale, aflarea mea în cadrul formaţiei a fost de scurtă durată. Mai mulţi ani am lucrat în orchestra Ansamblului Academic de Stat „Joc”. Având deja două fiice, Brânduşa şi Doiniţa, a trebuit să mă ocup de creşterea şi educaţia lor, dar cântecul a rămas o mare pasiune a mea. Am mai colaborat cu „Ciocârlia”, „Căruţa”. Îmi amintesc cu drag de frumoasa colaborare cu Orchestra „Mărţişor”, condusă de Serghei Ciuhrii, care a durat vreo cincisprezece ani. Aşa s-a întâmplat ca să cânt simultan în „Folclor”, „Mugurel” şi ulterior în „Lăutarii” lui Nicolae Botgros.
– Până la urmă, care a fost meseria de bază – literatura sau cântecul, spre care aţi avut o mai mare predilecţie?
– Cântecul a fost o mare pasiune a mea, l-am tratat ca pe o meserie de bază. Paralel cu evoluările în scenă, cu participările la multiplele concursuri, mi-am desfăşurat şi activitatea pedagogică, uneori doar şase ore erau suficiente ca să fiu alături de şcoală şi copii. A fost şi este o necesitate sufletească. Sunt o fire precaută, nu trăiesc cu clipa, am nevoie de o siguranţă în această viaţă, iar pedagogia a fost cea care mi-a asigurat acel minimum de existenţă. Nu sunt materialistă, însă uneori mă străbate gândul că am să mă scol într-o dimineaţa şi nu voi avea ce pune pe masă…
– Aveţi o dragoste aparte pentru doină, vă este ea mai aproape de suflet decât romanţa sau muzica uşoară, de exemplu?
– Este genul de cântec care mi-a fost cel mai aproape şi care am simţit că-mi întregeşte sufletul. În ea m-am regăsit şi tot ea cred că mă reprezintă cel mai bine. Dumnezeu m-a făcut fericită dându-mi posibilitatea să iubesc cu adevărat şi să fiu iubită, dar uite că eu am ales oarecum să cânt durerea. Probabil vine de acolo de unde părinţii mei au purtat tristeţea în suflet, fiind rupţi de la baştină şi duşi departe de casă. Cred că, până la urmă, eu am încercat să răscumpăr suferinţa lor, lucru pe care l-am făcut prin cântec. Asemenea versurilor din doina „Bate vântul vârfurile şi pe mine gândurile s-apuc toate drumurile”.
– Cât trăieşte dragostea şi dacă este adevărat că femeia este cea care menţine armonia în familie, aşa cum scria Kant?
– Dragostea trebuie menţinută asemeni focului din vatră, deşi uneori ea pâlpâie mai tare, alteori mai încet. Vorba proverbului „Jupâneasa ţine casa, iar jupânul ţine drumul”. Nimeni nu m-a învăţat cum să fiu femeie, mamă, iubită şi soţie, pentru că noi altădată nu ştiam atâtea lucruri. Pe viitorul soţ l-am văzut prima dată în vis. În viziunea mea el era ca un frate, un bărbat şi mai puţin m-am gândit la el ca la un iubit, asta era o necunoscută pentru mine. Cert e că l-am iubit şi îl iubesc în continuare. Dragostea pe care i-o port astăzi în suflet este sedimentată pe încrederea şi prietenia dobândite în ani. Uneori mă întreb dacă dragostea nu este o autosugestie, deşi ar fi imposibil să-ţi sugerezi să trăieşti alături de un om 43 de ani, cum s-a întâmplat la noi…
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
