Copila a pătruns în transport cu mult curaj, i-a împins pe toți care reprezentau un obstacol pentru ca ea să ajungă lângă cabina șoferului și a început să strige în gura mare de parcă ar fi supărată pe toată lumea. Fetița dădea cu pumnii în pereți și se zbătea din toate puterile, deși nimeni n-o forța să facă ceva sau nimeni nu încerca s-o oprească. Într-un final, o doamnă i-a cedat locul, fapt care nu a liniștit-o, aceasta continuând să dea în tot ce o înconjura și chiar să se lovească cu capul de perete. Femeia cu care intrase încerca să o liniștească mângâind-o pe cap, îmbrățișând-o, dar calmul dură doar câteva secunde…
Nimeni nu a îndrăznit să critice femeia care o însoțea pe fetiță, că nu ar putea să și-o țină în frâu. Lumea a înțeles că nu e vorba de un copil răsfățat, ci de unul cu dizabilități intelectuale sau care suferă de vreo afecțiune similară. Eu, însă, de la mila pe care o simțeam față de ambele protagoniste, am început s-o invidiez pe acea copiliță. O invidiam că poate striga! Or, ea nu urla de parcă ar fi speriată de ceva, ea era furioasă de-a binelea. Acest sentiment – furia – nu ne este necunoscut, cel puțin nu nouă, celor care ne-am născut în Republica Moldova.
Ne uităm la știri furioși pe politicienii care parcă ne încearcă răbdarea, care ne umilesc și ne fură, care-și fac de cap fără să suporte nicio consecință. Ne enervăm la culme când cei care merită închisoare pe viață – scapă de pedeapsă, iar cei care au furat o pâine – stau la rece ani întregi. Votăm furioși din ce (nu) avem. Mergem în transport furioși pe îmbulzeală, pe drumuri proaste, pe ambuteiaj, pe aerisirea care lipsește. Ajungem la lucru și ne înfuriem pe colegii neprofesioniști sau pe șeful care țipă mai mult decât lucrează. Etcetera.
Știu că nu voi vorbi în numele tuturor colegilor mei de breaslă, dar și jurnalismul nu este mai mult decât un fel de urlet de disperare și furie constructivă. În încercarea de a scoate în evidență anumite lacune sau mari defecte din societatea în care locuim, noi, jurnaliștii, ne lovim fie de indiferența politicienilor, fie de o indiferență chiar din partea civililor. Și apoi, iarăși, ne înfuriem.
Desigur, de la cazul copilei despre care vă povestesc, până la furia noastră, facem o extrapolare foarte mare. Dar această mânie se adună în fiecare dintre noi, se umflă ca o bubă care va exploda. Precedente nu sunt puține. Din cauza sau datorită ultimei „explozii”, clădirea Președinției încă-și mai linge rănile.
Este cel puțin impertinent din partea clasei politice care conduce țara să subestimeze furia poporului care a ales-o. Noi nu ne permitem să strigăm cum o face copilița din troleibuz. Noi nu avem cum să scăpăm de această iritație. Suntem răbdători, dar foarte furioși. Noi adunăm, picătură cu picătură. Dar paharul se umple, dragii noștri parlamentari! Acum strig eu, mâine altcineva! Poimâine vom striga la unison! Și atunci ce veți face?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
