O, DOAMNE, iartă-mă că în loc să-mi fie dor de un automat „Kalașnikov”, mie începuse a-mi fi dor de o margine de pădure, de o fântână cu ciutură, de o căprioară alergând, desculță, prin iarba grasă…
RUPE din mine rușinea, cum rupe un șacal dintr-un hoit, că în loc să pun mâna pe furcă, mă joc cu cuvintele și mă apucă gândul să plec undeva – la o mănăstire, într-o scoică, într-un poem de Păunescu cu o toamnă în hohote…
INGRATĂ meserie jocul cu cuvintele, Doamne, în loc să încarc arma, mi-i grea inima de dor de ducă; chiar am scris și așa ceva: eu vreau să plec în vechi cântări, te rog, mă lasă să mă sting, să fug în scoicile din mări, eu lacrimi de coral să ning; de ce să ning aici, prin ierbi, când aș putea să ning în cer, sau chiar din scoicile din mări, sau din copitele de cerbi? Eu lacrimi multe am în stoc și-n noaptea asta de-antracit, eu te urăsc adânc, cu foc – cu ochi de înger îndrăcit; ce mult noroc să fiu învins!, urăște-mă cu dor și jale, căci astă-noapte iar am nins deasupra lacrimilor tale…
Iartă-mă, Doamne, că de la un timp începusem să-mi oblojesc inima cu frunze de aramă, așezându-le regulat, ca buchile într-un acrostih și să-mi fie dor de un braț de flori înflorite-n zori, pe la cântători, într-un anotimp fatal, luat în chirie, dintr-o nebunie căruntă.
AMARĂ revoltă în mine, Doamne, pentru că fug anii, ca golanii, de la locul unde s-a comis jaful, dă-mi, Doamne, timp să mai urc și să mai cobor, dar să cobor nu la fund de mare și să ies cu pietre rare, ca să văd ce-a zice ea. Ci să cobor în ocnă pentru păcate bărbătești, să zicem, pentru că am aninat o belkă, de-o strelkă de la Ceasul Convenției.
A! CEA mai dulce politică nu e duminica în care ne sărutăm, ci ziua în care apeși pe trăgaci; ajută-mă, Doamne, să nu mă arhivez printre frunzele toamnei în hohote, ci să citesc imnuri păgâne, ca să regăsesc drumul rătăcit spre mine și spre Tine.
A! CÂT se mai poate, Doamne, să trăiești într-o țară tăiată de la genunchi și să umbli cu iubiri protocolare într-o lume în care curvele eliberează licențe de moralitate politică?
A! CÂT se mai poate, Doamne, să slujesc la curtea cuvintelor, când iată, a venit această toamnă neurastenică și niște nebuni dau foc țării? Ajută-mă, Doamne, să pășesc în alt anotimp, unde floricelele sunt pedepsite conform legilor medievale, când bărbații intrau în istorie numai cu sabia în mână și cu sâneața pe umăr, dar nu cu poeme de iubire pe buze. Ajută-mă, Doamne…
Constantin Tănase,
Fragment din cartea „Hoții de mituri”, 2004
